— Aceasta este apartamentul meu — mama și rudele au fost împotrivă, că fiica o dă afară pe sora însărcinată
Voi mi l-ați dăruit!
— Nu înțelegi? E vorba de familie! Cum poți să faci așa cu nepoata ta? E însărcinată, nu are unde merge!
Andreea stătea în bucătărie, strângând telefonul. Vocea mamei în receptor suna amestecată între rugăminte și acuză. Tipic pentru ea — chiar și când cere, tot cu presiune.
— Mamă, nu mă opun să o ajut, dar… — Andreea se încurcă, căutând cuvintele potrivite. — Elena locuiește la mine de opt luni. Opt! Îți amintești când mătușa Valeria vorbea despre “două săptămâni, până își găsește de lucru”?
— Ce vrei să spui? Vremuri grele sunt, să-și găsească…
— Nici măcar nu caută! — Simți cum o cuprinde iritarea. — Ieri a stat toată ziua în baie făcând măști faciale. Apoi s-a uitat la seriale. Apoi…
— Andreea, dragă, e însărcinată…
— A aflat acum o lună! Până atunci ce o oprea?
Tăcere apăsătoare. Andreea auzea cum mama oftează adânc. Acel oftat specific care însemna: “Ce fiică fără inimă am crescut, nu așa te-am învățat”.
— Mamă, e apartamentul meu. Ați cumpărat cota de la mătușa Valeria pentru mine, îți amintești?
— Tehnic — vocea mamei deveni rece — apartamentul e al nostru. Doar ți-am permis să locuiești acolo.
Andreea închise ochii. Iarăși. Mereu aceeași poveste.
— Credeam că e un cadou. Pentru absolvirea facultății.
— Bineînțeles, un cadou! Dar știi că în familie trebuie să…
— Să ce? — o întrerupse Andreea. — Să accept că Elena îmi mănâncă din mâncare, îmi folosește produsele de îngrijire și își aduce iubitul când nu sunt acasă? Același care a lăsat-o acum însărcinată.
— Andreea! — vocea mamei deveni ascuțită. — Mătușa Valeria a făcut atât pentru noi! Când tatăl tău era bolnav, cine ne-a ajutat? Cine a avut grijă de tine când munceam în două locuri?
Andreea oftă. Melodia asta o auzea mereu. Datoria față de mătușa Valeria, care nu părea să se stingă niciodată.
— Sunt recunoscătoare, dar nu înseamnă că trebuie să…
— Mătușa Valeria a sunat ieri — o întrerupse mama. — Plângea. Spune că o maltratezi pe Elena. Că te iei de orice fleac.
Andreea pufni.
— Fleacuri? Mi-a luat fără permisiune bluza nouă și a vărsat suc pe ea! Apoi a zis: “Nu te vei supăra, suntem rude”. Nici măcar nu și-a cerut iertare!
— Doamne, Andreea, e doar o bluză…
— Nu e vorba de bluză! — Simți un nod în gât. — E vorba de respect. De limite personale. Că ajung acasă și mă simt ca un oaspete în propriul apartament.
După o pauză, mama vorbi încet, dar hotărâtă:
— Bunica s-ar întrista dacă te-ar auzi. Pentru ea familia era…
— Nu o aduce pe bunica în discuție de fiecare dată când vrei să mă convingi!
— Dar e adevărat! Acest apartament face parte din moștenirea ei. A dorit ca…
— Să locuiesc cu Elena toată viața? Să îndur prostiile ei? Să…
Telefonul sună — apel nou. Andreea privi ecranul: mătușa Valeria. Bineînțeles.
— Mamă, mătușa sună. Probabil vrea să-mi spună personal ce soră rea sunt.
— Răspunde, Andreea. Vorbește ca oamenii.
— Bine — oftă ea. — Sun eu mai târziu.
Schimbă apelul, pregătindu-se mental pentru noua rundă de reproșuri.
— Bună, mătușă Valeria.
— Andreea, dragă! — vocea ei era exagerat veselă. — Ce mai faci, scumpo?
“Scumpo”. Andreea se strâmbă. Mătușa o numea așa doar când voia ceva.
— Normal — răspunse ea sec.
— Elena spune că aveți… neînțelegeri?
Andreea dădu ochii peste cap. Neînțelegeri. Sigur.
— Când ați propus să stea la mine, vorbeam de două săptămâni. Maxim o lună.
— Ce contează termenele? — mătușa râse iritat. — Rudele nu fac așa.
— Și cum fac rudele? — simți cum fierbe înăuntru. — Intră fără permisiune? Ia lucruri fără să întrebe?
— Dragă, Elena e deschisă la suflet, e obișnuită să…
— Știi la ce mai e obișnuită? Să altele să decidă pentru ea. Părinții mei au cumpărat cota voastră ca eu să locuiesc aici. A fost un cadou.
— Nu chiar — vocea mătușei se răci. — E moștenire de familie. Am convenit cu mama ta…
— S-a convenit că vindeți partea părinților mei — spuse Andreea ferm. — Au plătit prețul pieții.
— Bani, bani! — vocea ei deveni isterică. — Dar Elena e însărcinată! Unde să se ducă? Pe stradă?
— Are un iubit. Tatăl copilului.
— E un neserios, fără adăpost! A plecat din București când a aflat.
“Oare de ce”, se gândi Andreea, dar spuse:
— Aveți apartament cu trei camere. Locuiți doar cu unchiul Nicolae. De ce nu poate sta la voi?
Tăcere. Simți cum mătușa alege cuvintele.
— Nu e… potrivit. Unchiul lucrează de acasă, are nevoie de liniște. Și apoi, voi doi mereu v-ați înțeles. O să fie o experiență minunată să ai grijă de copil!
“Neînțeles”. Andreea zâmbi amar. Elena mereu scăpase nepedepsită. Drăguța, spontana Elena care “nu se gândește la consecințe”. În timp ce Andreea era “responsabilă”, “matură”, cea care trebuia să înțeleagă mereu.
— Mătușă Valeria, nu mai pot. O să vorbesc cu Elena astăzi. Trebuie să caute altă locuință.
— Ce?! — vocea ei deveni ascuțită. — Nu poți! E stresant pentru copil! Vrei să-l piardă?!
Andreea se abținu să nu răspundă. Arma supremă: vina prin prisma copilului.
— Nu o dau afară acum. Îi dau timp să…
— Sun la mama ta! — o întrerupse mătușa. — E scandalos! După tot ce am făcut pentru tine!
Apelul se întrerupse. Andreea lăsă telefonul pe masă. Îi tremurau mâinile.
Ușor
