Așteptați, spuse el. Am ieșit doar pentru o clipă de la stația voastră, iar când m-am întors în vagon nu mai era nimic din bagajul meu. M-am uitat pe fereastră și am zărit un bărbat cu geanta mea. Am sărit în urmă, dar deja dispăruse
Și de ce nu ați revenit în vagon să rezolvați problema? întrebă Anca.
În timp ce îl căutam pe acel om, trenul meu a plecat, răspunse el.
Anca, obosită, se întorcea de la serviciu. Era vânzătoare într-un mic magazin de flori de pe Bulevardul Unirii, în inima Bucureștului. În preajma sărbătorilor de iarnă clienții erau peste tot, iar anul nou aducea un aflux de cumpărături.
Era ger, zăpada cădea neîncetat. Anca pășea pe trotuarul acoperit de gheață, strânsă în haina ei de lână.
Pe parcursul zilei nu reușise să se așeze nicicând. Mergea și visa la momentul când va ajunge acasă și se va culca în patul cald.
Plimbându-se, nu observă cum un străin se apropie de ea. Se opri și îl privi.
În fața ei stătea un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, îmbrăcat ciudat. Anca făcu un pas în lateral să-l evite.
Scuzați-mă, mă puteți ajuta? întâmplă străinul.
Ea se opri, surprinsă.
Eu bărbatul clătină capul și închise ochii pentru o clipă. Mergeam spre fiica mea cu trenul și sa întâmplat ceva
Se opri un moment și o privi cu milă pe Anca. Ea încerca din nou să-l treacă.
Așteptați, spuse el. Am ieșit doar o clipă de la stația voastră, iar când mam întors în vagon nu mai era bagajul meu. Mam uitat pe fereastră și am văzut un tip cu geanta mea. Am sărit după el, dar dispăruse
Și de ce nu ați revenit în vagon și nu ați așteptat? întrebă Anca.
Cănd am căutat acel om, trenul meu a plecat, răspunse el.
Atunci trebuia să vă adresaţi cuiva, începu să se nervozeze Anca.
Am încercat peste tot. Miau zis să aștept. Următorul tren vine în câteva ore. La ghișeu nu am vrut să stau. În geanta mea era totul haine, acte și bani. Aveam nevoie să mă spăl și să mă încălzesc Vă promit că vă înapoiez tot, imploră bărbatul, privind-o cu ochi căzuţi.
Da, dar nu puteţi să ne daţi cheile apartamentului? încruntăse Anca, supărată de cererea lui.
Și ați să mergeţi acolo. Toţi mă evită. Doamne, de ce nu mă crede nimeni? ridică capul și privește cerul, iar Anca simţi o milă neaşteptată.
O privi cu o privire critică. Îmbrăcămintea lui era neglijentă Poate că era chiar în geanta lui ceva. Totuşi, vorbea şi se purta normal.
Bine. Hai la mine, altfel vei îngheța. Pot să-ţi găsesc ceva din haine, spuse ea, încercând să-l liniștească.
Vă mulțumesc, sunteţi foarte bun. Nimeni altcineva nu ma asculta, răspunse el, urcând alături de Anca.
Ajunse în apartament și se aşeză pe un scaun mic din hol, adorminduse de grea oboseală.
Du-te la baie, zise Anca, în timp ce indica spre ușa din coridor. Între timp caut hainele pentru tine. Cum te cheamă, la propus?
Mihai, răspunse el, închizând ușa băii.
În curând se auzi zgomotul apei curgând din duș.
Anca oftă. Visul de odihnă fusese înlocuit de noi responsabilităţi.
Nimic, nute îngrijora, îşi aminti că fratele ei locuia în Constanţa, dar unele haine rămăseseră în urmă.
Ai să nuși pierdă speranţa, gândise.
Când apa se opri, Anca puse hainele pe un dulap din hol, turnă supă întro farfurie și o pusese la cuptorul cu microunde să se încălzească. Se aşeză pe scaun, gândinduse la ce ar putea înţelege mama ei, dacă ar veni în acel moment, şi cum ar părea ciudat să fie în baie pe când el se spăla.
Doamne, sper să fie ocupată cu altceva, murmură ea, sperând că mama nu va interveni. Dar Dumnezeu părea ocupat cu treburile lui şi nu a auzit rugăciunea.
Ușa se încuiese din nou.
Anca, eşti acasă? strigă vocea mamei, Maria, din bucătărie. Credeam că eşti în baie. Cine se spală acolo? întrebă, căutând să descopere misterul.
Mamă, nute enerva. E un străin ce a rămas fără tren. Se va spăla şi va pleca, încercă Anca să explice cu blândețe.
Îi dădeai pe mine hainele lui Alex? Ce sa întâmplat? întrebă mama, iar Anca răspunse că totul a dispărut odată cu trenul.
Doamne! Şi tot lai adus la noi acasă? Nu-l cunoşti! exclamă mama, îngrijorată. Ar fi trebuit să aştept la stație!
Nu spune alte prostii, răspunse Anca, încercând să-şi păstreze calmul. Aşteptaţi un pic. El seva spăla şi pleacă.
Zgomotul apei dispăru. Ușa se deschise şi apoi se închise din nou.
Aluat hainele, deduse Anca.
Mama rămase pe loc, aşteptând.
Curând Mihai intră în bucătărie, ușor stânjenit şi cu o privire vinovată. Anca înţelese că ascultase totă discuţia lor.
Spunene, întrebă mama, privindul fix în ochi. Ce sa întâmplat cu un bărbat atât de puternic şi sănătos?
Îmi pare rău că am intrat în deranj. Mergeam la nunta fiicei mele la Iaşi, dar am rămas fără telefon, acte şi bani, gesticula el.
Şi cum ai ajuns la noi? Nu ştiai că nu suntem lângă gară? întrebă mama, nedumerită.
Mamă! Dă-i de mâncare. Nu mă mai întrebaţi! protestă Anca. Ia loc la masă, Mihai, am încălzit supă pentru tine.
Când eram mică, mam ocupat de pisici şi căţei pe stradă, iar acum aduc bărbaţi acasă spuse ea, dândui loc la masă.
Mâncaţi, Mihai. Dar fiţi atent, dacă îţi place de mama mea, nu vei pleca de aici, adăugă Anca cu un sarcasm ascuns.
Pentru că lucrezi fără oprire, nu ai nici viaţă personală. Vei împlini curând treizeci, e timpul să te căsătoreşti. Cum să nu mă gândesc la tine dacă nu ești niciodată acasă? răspunse mama, iritată.
Lăsaţimă, interveni Mihai, nu cred că mă vor căsători chiar acum.
Nuţi face griji, o liniști pe Mihai Anca.
Bine, oftează mama și se duce în camera ei.
E o mamă serioasă, observă Mihai, punând farfuria jos.
A crescut singură pe noi cu fratele. Se teme să rămână singură cu copilul în braţe, explică Anca.
Înţeleg. Unde lucrezi? întrebă el.
În florărie. Cum voi călători fără pașaport şi fără bani? se întreba Anca, îngrijorată.
Miam promis să ajut. Pot săţi dau telefonul? Vreau săţi sun fiica săi spun că nu vin la nuntă și săi anunţ pe prieteni
Aşteaptă puțin, spuse Anca și se duse în altă cameră.
Mama, în acel moment, scoase din cutie o brăţară de aur şi alte bijuterii.
Taci, o mustră. Dacăl prindeţi, adăugă, îl dau la mătușa Maria.
Anca nu încerca săo oprească, ştiind că nu va reuşi.
A pus telefonul pe masă lângă Mihai şi se așeză lângă fereastră.
Mihai suna pe fiica lui; din expresia feței Anca înţelegea că fetița era supărată că tatăl nu va ajunge la nuntă.
Mai apoi a sunat pe altcineva și a cerut adresa locuinței.
Aici va veni şoferul, spuse el. Nu ar fi trebuit să vin deloc. Soţia mea nu a vrut să mă prezinte noul său partener. Fiica ma invitat, deci am venit în zadar, suspină Mihai.
Cineva va veni cu şoferul? întrebă Anca.
Mihai începea să-i fie simpatic; în hainele fratelui său arăta decent, deşi era puţin mic.
Avem o mică firmă de reparat echipamente electronice, explică. Prietenul meu a refuzat să conducă, zicând că nu ştie drumul spre Iaşi şi nu vrea să pierdă timpul la nuntă.
Așa am luat trenul. Poate avionul ar fi fost mai bine. Aşteptaţi puţin, convingea el, încercând săși liniștească pe Anca.
Anca privea la Mihai şi se gândea că, dacă mama ei ar fi acasă la muncă, ar întâmpina un bărbat, copii jucânduse, viaţa ar avea sens. Era aproape treizeci, locuia cu mama şi nu vedea nicio perspectivă.
Îşi amintea de Leonid, un fost iubit cu care totul părea să ducă spre nuntă, dar el plecase cu prietena ei, lăsândo fără mire şi fără prietenă.
Eşti o persoană bună. Totul se va rezolva, spuse Mihai, oprind gândurile ei.
Tu? De ce singur? Ori ai tot ce-ți trebuie, întrebă Anca.
Mă duc singur la nuntă. Am trecut printro despărţire, nu am avut norocul pe care tu îl ai. Femeile de azi sunt foarte prudente, bărbaţii la fel. Tu eşti obosită după muncă, iar eu nu ţiam oferit odihna, îşi cerse scuze, zâmbind rușinat.
Continuau să vorbă până la întuneric, când telefonul începu să sune.
Este eu. Probabil Sălăciul a sosit, scuzeazăse Mihai, luând telefonul Ancii.
Acum plec, nu-l voi mai vedea niciodată. Zilele se vor repeta monotone, gândise ea.
Uite, maşina e jos. Mulţumesc mult, puse Mihai telefonul pe masă şi se ridică.
Am notat numărul meu. Ca să nu mă cauţi, poţi să mă chemi pe Mihai din tren, privi curioasă la Anca.
Dacă vei avea nevoie de ajutor, poţi conta pe mine. Mulţumesc din nou. Hainele le voi returna, nute teme, îi spuse el cu ochii umezi. Anca aproape că plângea.
Un străin întâmplător, dar cu un suflet nevoiaș, nu dorea să plece. Ce este el? Ce este ea? Anca zâmbi.
Nu mai cădeaţi în astfel de încurcături, îi sfătuieşte.
Nu, de acum încolo voi călători doar cu maşina sau cu avionul. Trenurile nu mai trec prin viaţa mea, zâmbi Mihai.
Anca privea cum Mihai ieșea din intrare în întunericul iernii, se opri lângă mașină, deschise fereastra și îi făcu cu mâna în drumul său.
Și gata. Poate mâine nici numă va mai aminti, spuse el.
Lai lăsat? întrebă mama din prag, întorcânduse.
Ai, eşti supărată că lam adus în casă şi apoi-l întrebi de ce lam lăsat, încerca Anca să nu-şi arate supărarea.
E un om bun, se vede, răspunse mama.
De ce te ascunzi cu bijuteriile? întrebă Anca.
Pentru că nu ştiu ce să fac, suspină mama.
Trei săptămâni trecură. În ajunul Anului Nou, Anca simţi că Mihai îi apare în vis.
În ziua de 31 decembrie, la magazin, patronul îi ceru scuze şi îi promisese să o ajute personal, căci erau foarte mulţi clienţi.
Anca privi pe fereastră și, spre surprinderea ei, zări lângă magazin un om în costumul alb al Moşului Crăciun, cu barbă lungă, căciuliţă roșie și un sac plin de cadouri.
Moşul Crăciun vorbea cu proprietarul, iar vocea îi părea familiară.
În cele din urmă, Moşul Crăciun se apropie de ea.
Ştiam că lucraţi, așa că am venit să vă înveselesc. A funcţionat? îl întrebă Mihai, cu speranţa în ochi.
Da, a funcţionat, râse Anca.
Văd că azi voi lucra singur, îşi oftă patronul, ridicânduse din scaun. Pleacă acasă, Anca, cu Moşul Crăciun, eu mă voi descurca. Bucurăte de viaţă.
Anca nu a avut nevoie de nicio convingere.
După o lună, demisionă şi se mută la ClujNapoca, lângă Mihai
Mama ei, Maria, fu fericită.
Îţi găsesc un loc, acum poţi să te linişţi. Poate și copii vor veni. Cine altcineva va avea grijă dacă nu bunica? spuse ea.
Se spune că tot ce e rău e soartă, iar tot ce e bun e noroc. De obicei, niciunul nu poate exista fără celălalt.
Fiecare gest de bunătate, oricât de mic, ne învaţă că viaţa nu e niciodată singură; dacă ştim să întindem o mână, vom primi şi noi sprijin când vom cădea.
