Azi se împlinesc exact trei ani de când banii ăia stau la mine în torpedoul mașinii. Cinci mii de lei, pe care n-aș cheltui niciodată. Era tot 14 februarie atunci. Chișinăul fierbea, plin de baloane roșii și roz, plușuri cu inimioare, flori peste tot și cozi la fiecare florărie. Eu, taximetrist de serviciu, priveam din spatele geamului la toată agitația asta: cupluri râzând, se sărutau pe trotuar totul părea o cursă nebună, gălăgioasă.
Vreo opt seara, când lucrurile se mai liniștiseră oleacă, am primit o comandă. Printre tinerii cu brațele pline de trandafiri, bărbatul care mă aștepta era altfel. Grizonat, cu un palton bun, dar vechi, călca încet, ținând strâns o valiză mică și o umbrelă, chiar dacă nu ploua. S-a așezat pe bancheta din spate și mirosea a liniște. A cărți de pe vremea studenției și a săpun proaspăt.
Dragule, am nevoie să ajung în patru locuri, mi-a spus încet. O să dureze. Îți achit încă de la început, te rog.
Mi-a întins cinci mii de lei. Am încercat să refuz, dar a clătinat din cap:
Te rog. Pentru mine e important să nu ne grăbim.
Și am pornit.
Primul popas: o clădire veche din cărămidă. Nu a coborât din mașină, doar a lăsat geamul în jos și timp de zece minute s-a uitat la geamurile de la etajul doi. Printre grupurile gălăgioase care treceau cu flori, el stătea nemișcat, parcă cioplit în piatră.
Aici s-au născut copiii mei, a spus, la urmă. Sunt departe acum, cu viețile lor. Dar pentru mine, în geamurile astea încă arde lumina tinereții mele.
Al doilea loc: un liceu, întunecat și liniștit. A coborât, s-a apropiat de poartă și a atins grilajul cu palma. Am aflat că predase fizica acolo peste patruzeci de ani.
În fiecare februarie, elevii îmi aduceau câte un bilet, a zâmbit întorcându-se spre mașină. Azi am venit și eu să las un mulțumesc acestor pereți, fiindcă mi-au dat sens vieții.
Al treilea popas chiar m-a lovit în inimă. O cafenea mică, în centru, unde la fiecare masă era câte un cuplu. A intrat singur. A cerut două cafele cu scorțișoară. Una a băut-o, pe cealaltă a pus-o în fața unui scaun gol. A stat acolo, uitându-se în gol, vreo cincisprezece minute.
Când s-a întors, mi-a spus încet:
Azi se fac trei ani de când nu mai e Ileana. Tot aici sărbătoream ziua asta. Îmi spunea mereu că iubirea nu sunt florile, ci tăcerile împreună.
Ultima oprire era la gară. Se muta la copii, nu mai putea locui singur, sănătatea nu-i mai dădea voie. Atunci am priceput de ce a ales noaptea asta. Voia să se despartă de oraș în timp ce toți ceilalți sărbătoreau viitorul.
Pe peron, mi-a strâns mâna:
Mulțumesc că nu ai pus prea multe întrebări. În zilele astea, toți privesc la îndrăgostiți și nu vede nimeni pe cei rămași singuri. Mulțumesc că m-ai observat.
A plecat spre tren, iar eu nu am mai putut porni motorul încă o oră. Mă uitam la bancnota de cinci mii de lei și simțeam că țin în palmă nu niște bani, ci încrederea unui om care mi-a dat ultimul său rămas bun cu orașul.
Anii au trecut, multe s-au schimbat. Dar în fiecare 14 februarie mă gândesc la profesorul ăsta. În mijlocul florilor, agitației, îi caut cu privirea pe cei care iubesc în tăcere și își vindecă singuri sufletul.
Asta e dragostea adevărată nu doar să te ții de mână azi, ci să porți în inimă peste ani, peste distanțe, chiar peste moarte.
Astăzi, fiți mai atenți cu străinii. Poate pentru cineva prezența voastră tăcută e ultima lumină din geamul lui.
De ce îți povestesc tocmai acum?
Fiindcă toți alergăm undeva. În pasageri, trecători, vecini, vedem doar funcții. Fiecare dintre ei ascunde o lume întreagă.
Acum conduc altfel. Privesc oamenii în ochi. Ascult. Căci niciodată nu știi dacă nu cumva călătoria asta e, pentru cineva, cea mai importantă din viață.
Fiți cei care opresc puțin. Care ascultă. Care rămân oameni până la capăt.
Căci lumea nu stă pe bani, ci pe serile astea scurte, pe câteva vorbe liniștite.
