Doina se strecoară în spatele ușii de la cămară în ultimul secund când cheia se învârte în încuietoare.
Își sprijină spatele de raftul cu borcane, caută mânerul de la interior și îl trage spre sine, lăsând doar o fanta cât un deget.
Respiră în șoaptă, cu un hohot ușor, și își acoperă gura cu palmă, căci holul e complet tăcut și orice zgomot ar răsări în apartament ca un ecou.
Ușa de la intrare se deschide brusc.
Mihai tușește, pășește în hol. Din fanta îngustă, Doina vede mâinile lui: două pungi de hârtie pline de alimente, coșuri de sfoară înfipte în degete.
Mamă! strigă el. Ești acasă?
Doina strânge palma în jurul ușii.
***
Doina locuiește singură de cinci ani. Dacă durerea nu apare brusc, așa cum se întâmplă cu cei ce țin tăcerea în inimă, inima ei nu rezistă și totul se rupe.
Primul an fără el este cel mai greu: nu doliu o frânge, ea reușește să se țină, dar liniștea apartamentului o împinge la margine. Mihai râdea în fața televizorului atât de tare încât, în bucătărie, se auzeau fiecare cuvânt.
În baie cânta fără rușine, distorsiona cuvintele și melodia, fără să se sfieze. Acum, din cauza ușii închise, nu se aude nimic din baie altceva decât zumzetul țevii, iar acel zgomot îi pare asurzitor.
Fiica Ilinca vine din Iași în primele zile. Stă două săptămâni: curăță, gătește, se așază noaptea lângă mamă pe pat și doar este, fără să ceară vorbe.
Asta înseamnă mult pentru Doina.
Fiul, însă, nu apare nici atunci, nici mai târziu. Andrei s-a pierdut de unsprezece ani și Doina nu mai explică cu voce tare de ce, deși în mintea ei tot revine povestea ca un disc zgâriat.
Povestea plecării lui a fost dureroasă și încurcată, ca atunci când adevărul rămâne ascuns sub covor. Andrei a fost din copilărie dificil: impulsiv, aprins, cu crize de nerv pentru orice motiv.
La școală abia se descurca, a rămas clasa a șasea un an în plus și a ieșit cu note trepte prin împingere. Sora lui, Ana, era opusul său: liniștită, silitoare, aducea mereu note de zece.
Andrei se enerva pe soră, respingea reproșurile și Mihai uneori îi pierde cumpătul, deși încearcă să se abțină din răbdare.
Când Andrei împlinește nouăsprezece ani, Mihai îl trimite vara la bunica Vasilica, în satul de lângă Buzău. Gândește: Să lucreze cu mâinile, să miroasă pământul, să iasă din plictiseala orașului.
Vasilica era o femeie dură ca lemnul, nu știa să țină limba în seamă și nu credea că e necesar. Când Andrei greșea în grădină, îi arunca în buză:
Ce să te aștept de la tine, băiete?
Andrei se întoarce în București în aceeași zi, bagă geanta în hol, trece în bucătărie, se așază și, cu voce slabă, întreabă:
E adevărat?
Doina privește spre Mihai. Mihai o privește.
Ei planifică să-i spună când va fi momentul potrivit, dar amână mereu, convinsânduse că e prea devreme, că va crește puțin.
Adevărat, spune Doina. Te-am luat dintrun cămin când erai de opt luni. Strigai atât de tare încât ai zguduit camera, dar când ne-ai văzut, te-ai oprit și te-ai uitat la mine.
Mihai vorbește: Acum nu mai avem altundeva.
Andrei se ridică și se duce în camera lui. Doina și Mihai rămân în bucătărie până la miezul nopții, vorbesc despre orice, cu excepția asta, că nu știu cum să o facă.
Câteva zile mai târziu, Andrei dispare. Ia cu el banii pe care îi strânseseră pentru camera lui din cămin, cu intenția de a-i oferi ca surpriză în toamnă.
El își organizează surpriza primul.
Mihai abia vorbește despre el. Seara stă la fereastră și privește strada.
Doina vede cum suferă, dar nu se apropie cu întrebări: Mihai își gestionează durerea prin tăcere și ea îl respectă. Anii trec și inima lui nu mai bate.
Andrei reapare la început de aprilie. Bate ușor, nu sună, ci doar bate, ca și cum nu ar fi sigur că îi vor deschide.
Doina deschide ușa și stă câteva secunde să-l privească: un bărbat de treizeci de ani, cu barbă puțină, ușor încovoiat, ținând o pungă cu mandarine.
Mamă, spune el. Îmi pare rău. Am greșit atunci ca un copil.
Încă ca un băiat.
Doina rămâne nemișcată, nu știe ce să facă.
Vreau să recuperez, adaugă el. Dacă îmi dai o șansă.
Ea îl îmbrățișează la prag. El răspunde stângaci, cu un pas ezitant, ca cei care au trăit ani de zile fără îmbrățișări și au uitat cum se face.
La cină povestește că a lucrat ca bucătar în toată țara, de la Constanța la Cluj, început de la chioșcuri ieftine, apoi a ajuns la restaurante. Gătește foarte bine.
Doina urmărește cum felul de mâncare se transformă în pui fraged și simte că viața e ciudat de simplă: un om dispare unsprezece ani și apoi se întoarce să-ți frige chiftele.
El rămâne să locuiască. Își ia camera veche, pune lucrurile pe rafturi, diminețile le începe cu terci sau omletă.
Doina sună pe Ilinca în fiecare seară.
S-a întors, spune Ilinca la capătul firului. Cum e?
Bine. Politicos. Gătește des.
Mamă, ești sigură că e totul în regulă? Au trecut unsprezece ani.
Ilinca, e fiul meu. Ce să zic, ca și cum nu ar fi al meu.
Ea sună rudele din tot România, le spune: Andrei sa întors, Andrei e acasă. Prima verișă din Craiova se lăcrimează la telefon și spune că nu există fum fără foc și că oamenii nu se întorc din întâmplare.
Doina răspunde că nu e nevoie de bâlbâieli, totul e bine.
După două săptămâni, Doina observă că obosește mult mai tare decât înainte. Seara, capul îi pare înmuiat ca bumbacul, dimineața îi este grea.
Crede că e primăvara, că este o deficiență de vitamine, fluctuații de tensiune, înaintarea în vârstă. La șaizeci de ani sănătatea nu e de încredere, nu are ce să se plângă în mod concret. Cel mai important e că fiul e lângă ea.
Ilinca întreabă despre sănătate. Doina răspunde că e normal, obosește puțin, dar va trece.
Poate ar trebui să mergi la doctor?
Să nu, nu de ce să alerg la clinică la fiecare oboseală. Aștept să treacă, la program se așteaptă două săptămâni.
Tot nu trece. Greața crește, iar la prânz capul devine greu.
Bea vitamine, face ceai de soc și încearcă să nu se învârte în gânduri.
În noaptea aceea se trezește mult devreme, înainte de șase. Cerul aprilinesc e cenușiu, pe stradă nu e nimeni.
Gura îi este uscată, abia înghite, se îmbracă în papuci și se duce în bucătărie să ceară apă. Coridorul rămâne întunecat: cunoaște apartamentul pe memorie, fiecare colț.
Nu ajunge la bucătărie; se oprește.
Andrei stă lângă aragaz, cu un arzător aprins sub o oală cu terci. Ține în mână o pliculeț de plastic cu un pulbere și o varsă cu grijă în oală, apoi amestecă cu lingura.
Doina se întoarce spre hol, ajunge în dormitor, se întinde pe pat și trage cearșaful. Stă și privește tavanul cu ochii larg deschiși. Câteva minute mai târziu, ușa dormitorului scârțâie.
Își închide ochii, respiră adânc ca și cum ar dormi. Simte o privire din prag. Andrei stă în prag, apoi închide ușa.
Bate în ușa de la intrare. Doina își deschide ochii.
În afară răsare. Ea își numără în minte datele: când a început să se simtă rău, când a apărut greața, când a căzut această oboseală de plumb.
Întoarce timpul înapoi și vede că totul începe din ziua când Andrei sa mutat și a preluat gătitul. Se ridică, se îmbracă și merge la vecina de la etajul al treilea, doamna Tamara, o femeie cu simț comun, care nu se bâlbâie și știe să rezolve situații fără lacrimi. Doamna Tamara își pune haina pe ușă când Doina tot nu a deschis încă ușa.
Doina nu realizează că se află din nou în cămară. Prin fanta, urmărește cum Andrei scoate telefonul și îl ține la ureche.
Alo? Da, sunt acasă. Pauză. Nu, bunica a dispărut, nu-și găsesc locul. El se plimbă pe hol. Nu te agita, zic eu.
Nu îi mai rămâne mult. Crede că e doar o deficiență de vitamine sau tensiune.
Cum se termină, vom face curat în casă și voi veni repede la tine, murmura el. O să ne înțelegem!
Andrei, cu un ton iritat: Am uitat să intru la farmacie. Vom merge din nou. Va fi gata, așteaptă.
Ușa se închide zgomotos. Pașii de pe scară se opresc.
Doina iese din cămară și stă în mijlocul holului. Rămâne mult timp așa, privind la haina lui atârnată pe cuier, la bocancii de la prag, la cheia de la încuietoarea superioară pe raft.
Încuietoarea de jos e doar cu cheia ei, nu are copie pentru nimeni.
Își adună geanta în douăzeci de minute: acte, buletin de pensie, o poză mică a lui Mihai în ramă. Sună pe Ilinca.
Mamă, de ce ești atât de devreme? Ilinca oftează la telefon.
Mă gândesc să vin la tine.
Vino, bineînțeles. Când?
Azi.
Azi?! Ilinca se trezește complet. Cum e cu Andrei? Să vină și el, vreau să-l văd cu fratele.
Andrei a plecat la muncă în alt oraș, nu e aici. Vin eu singură.
Scrie-mi numărul trenului, ne întâlnim.
Doina pune telefonul deoparte, ia lucrurile lui Andrei strânse în ultima lună: câteva tricouri, o lamă de ras, o carte uzată, le pune în geanta lui și închide fermoarul.
Așază geanta pe platforma scării de la intrare. Scoate din buzunar o coală de hârtie și un stilou. Scrie încet, lizibil:
Andrei. Te iubesc, te-am iubit mereu și, parcă, voi continua să te iubesc, chiar dacă nu meriți. De aceea nu mă voi duce la poliție. Dar nu vreau să te văd din nou. Niciodată. Mama.
Îngroapă hârtia peste geanta.
Părăsește apartamentul și închide ușa cu cheia de la încuietoarea de jos. O pune în buzunarul hăinii.
Ia autobuzul spre stația de metrou Gara de Nord. Coboară în metrou, urcă în vagon și nu privește reclamele de deasupra ușilor, ci reflexia propriei fețe în geamurile întunecate. Trenul pornește și pleacă.
Ajunge la stația Gara de Iași cu un scurt schimb de trenuri. Pe peron e golPe peron, Doina simte cum amintirile se împletesc cu speranța unui nou început, iar inima ei își găsește în sfârșit liniștea.
