Era odată, cu mulţi ani în urmă, când îmi aminteam de zilele în care viaţa curgea încet, ca o râu de ţărână prin satul nostru de la marginea Braşovului. Într-un cămin modest, pe care îl ţineam cu mâna tremurată, trăia bătrâna Teodora.
Ce bătrână sunt eu pentru tine? Am abia cincizeci de ani, cu un fir de păr alb la margine. Cum să fiu eu aşa de veche? mormăia ea, așezând pe masă un bol cu ciorbă de legume şi un coș cu pâine de casă.
Mihai, nepotul ei, intră pe uşă cu capul plecat spre fereastră, agăţând pe cârlig o şapcă prăfuită. Bătrâne, pune ceva pe masă. Îmi vine foamea să mănânc, strigă de pe prag.
Teodora, cu un aer nemulţumit, răspunse:
Ce bătrână sunt eu pentru tine? Am abia cincizeci de ani, cu un fir de păr alb. Ce să mai spun?
Mihai se spălă pe mâini, trecând pe lângă ea, şi, într-un gest blând, îl atinse uşor sub spate.
Şi tu cine eşti? Avei o nepoată de doi ani, deci eşti bunică. Eu sunt tatăl şi sunt mândru de asta, glumi el, sorbind din ciorbă fierbinte.
Teodora, încruntânduse, replică: Nu mă numi aşa în public, că altădată la piaţă ai strigat: Bătrână, iată că-ţi aştern în faţă pantofii! Toţi au început să chicotească. A fost jenant.
Mihai chicoti şi spuse: Nu e vorba de tine, ci de Mihăilescu, care a lăsat cărţi pe masă, plătind cu ultimele săraci lei. Credea că se va aşeza la genunchi şi va strânge restul de pe jos.
Doamna Anca, mereu şireată, intră în vorbă: Şi atunci ia cumpărat altă carte?
Mihai, ridicând uşor din umeri: Aşa îi era de ruşine.
Anca nu se putu abţine: Asta e motivul pentru care banii tăi nu rămân pe loc. Eşti un risipiţă.
După ce Mihai termină să mănânce, Teodora începu să strângă masa şi, cu o voce nehotărâtă, zise:
Mihăiţă, ştii ce poveste se ascunde aici. Anton vine şi, parcă, nu e singur.
Faptul că Anton venise să îl vadă pe băiatul lor, ridică instantaneu starea de spirit a lui Mihai.
Şi de ce ar trebui să fie aici? Ce a spus el? Plecaţi, nu vreţi să fiţi cineva. A aruncat pe Nadia aproape lângă oficiul stării civile şi a plecat. Însă pretindea că a întâlnit pe un prieten înainte de nuntă. Nadia plângea, spunând că el a intrat doar pentru o casetă. Şi-a înjurat pe el cumva, că îi trage în urmă pe altcineva, că a găsit o fărâmă de poveste de la oraş. Să-l suni, săi scrii, săi faci ce vrei, dar eu nu îl mai vreau la ochii mei, spuse Mihai cu o voce amară.
Anca, cu capul plecat, îşi ceru iertare: Îmi pare rău, dar la seară vor fi deja toţi aici
Mihai închise ușa cu o lovitură tare şi, în ultimul său cuvânt, adaugă: Şi să te încurci cu ei, să rămâi singură.
Teodora privi spre el şi oftă. Găsi o bucată de lemn pe un bolovan. Prin acea Nadia totul se înlănţuia. Când Anton anunţă că se va căsătorii cu ea, inima ei se strânse. Nu îi plăcea; părea modestă şi politicoasă, dar se simţea o nesinceritate. Când Anton plecă cu supărarea, şi ea nu plânse prea mult. Nupţială, aproape imediat, a sărit şi un prieten ia pus la cale. Concluzia: nu există fum fără foc, aşadar ceva se întâmplase cu adevărat.
Teodora puse un cozonac în cuptor. Mihăişte (Mişu), micuțul fiu, îşi făcea drum spre casă, nu ştiind unde va ajunge. Ea, după opt ani, îi simţea prea mult dorul de fiul ei. Fiica venea aproape săptămânal, locuia nu departe, iar Anton, mai mare decât ea, îşi pierduse sufletul pe acea poveste. Rămânea să vedem dacă va dura mult sau nu. Şi, mai important, să nu se certe din nou cu tatăl.
Anton sosise când Teodora nu mai mai aştepta. Şi, totuşi, Mihai o încurăţa toată seara.
Uite, fereastra e aburită, va trebui să o ştergi şi să cumperi altele, râdea el.
Antonel, dragul meu, îi spuse Teodora, aruncânduse pe umerii lui cu lacrimi.
Ce-a devenit? nu observă imediat fetiţa cu rucsacul în mână.
O, cine ea asta? Cum te cheamă? se aplecă teodora spre ea.
Fetiţa întinse mânuşca mică.
Mă numesc Catrina, iar voi cine sunteţi?
Teodora, ridicânduse cu graţie, se uită la fiul ei şi se întrebă cu adevărat: Cine e ea pentru mine?
Anton a aşezat bagajele lângă prag şi s-a aşezat pe scaun.
Catrina, săţi spună mama. E fiica soţiei mele, Olga.
Teodora zâmbi şi se îndreptă spre fetiță.
Numaiţi spune că eşti bunica Tanţa. Tu eşti nepoata mea.
Catrina îl privi pe Anton.
Unchiule Anton, e adevărat? Taicăl meu, bunica mea?
Anton, obosit, încuviință cu capul.
Da.
Catrina îl îmbrăţi învăluită în politeţe.
Bună ziua, bunico.
În acel moment, Mihai ieşi din cameră.
Nu înţeleg, ceunchi Anton şi cenepoată?
Fiul său se ridică de pe scaun şi întinse mâna.
Bună, tată. Îţi cer iertare pentru discuţia noastră de odinioară. Erau tineri şi nu ştiau să vadă viaţa cu alţi ochi.
Mihai, cu un zâmbet, întrebă:
Şi acum ce vezi?
Anton oftă.
Totul.
Tatăl îl strânse cu putere.
Atunci, bine ai venit acasă, fiule, îi spuse, iar amândoi lăcrimă.
Teodora, cu o suflare de uşurare, simţi că au fost împăcaţi.
După cina târzie, când Catrina deja dormea, Anton îi dezvăluie totul.
Când am plecat, eram supărat. Nu ştiai adevărul, iar eu nu voiam să o las pe Nadia în şanţă. În acea noapte am mers la ea săi spun noapte bună, şi, idioţ, am găsit-o îmbrăţişânduse cu Vasile în tufișuri. Am vrut să o mustr, dar Nadia nu a lăsat. A strigat că îl iubeşte. Eu am pufnit şi am plecat.
Apoi am mers la oraş, la prietenul meu Pătru, să căutăm de muncă. Am găsit un job de pază la un magazin din Chișinău. La casă lucra Olga, o femeie mică, slabă. Odată, un client ia reproşat că a dat rest greşit. Sa întristat şi a fugit în depozit, unde eu sorbeam ceai. Iam zis: Vrei săţi dau o lecţie?
Olga zâmbi.
Dacă îi dau pe toţi, nu rămâne nimic de vândut. Aici, printrunul, totul se strică. Nute plânge.
Mihai îi răspunse:
Trebuie să te obişnuieşti, nute plânge.
Olga, cu ochii umezi, spuse:
Problema este alta. Şeful vrea să ne dea apartamentul. Nu ştiu unde sămmut. Fiica mea are trei ani. În timpul meu la lucru, vecina, bunica Liza, stă cu ea. Liza ar vrea să ne ia, dar fiul ei o ia pe el şi vinde apartamentul. Şi, pe deasupra, salariul meu vine în săptămâna viitoare.
Se întoarse la casă, capul plecat.
Nu mam îndrăgostit de ea la prima privire şi nici la a doua. Mia dat doar milă. Am văzut cum un escroc a înşelat-o pe o fată tânără şi a plecat. Acum, cu copilul, nuşi poate permite să rămână pe stradă, aşa că am propus săşi vină la mine pentru o vreme. Încă în căminul studenţesc, eu îi dădeam o cameră. La început a refuzat, probabil de frică. Dar, în final, nu a mai rămas decât să accepte.
Aşa au început să locuiască aproape unul de altul, ca vecini. Olga gătea, spăla. Noi ne schimbam schimburi. Eu îmi petreceam timpul cu Catrina. Copilul era sănătos, fără probleme, probabil că a moştenit din tată firea. Ceva în felul lui. După şase luni, devenisem o familie adevărată.
Doi ani în urmă, Olga a îmbătrânit. Am luptat cât am putut, dar cu un an în urmă nu a mai rămas. Cu o lună înainte, am adoptat pe Catrina, ca să nu ajungă întrorfelinat. Şi ea încă mă numeşte unchi.
Olga, foarte sinceră, îmi spuse că are tatăl biologic, dar el ia lăsat. Am avut o ceartă mare; nu am vorbit o săptămână până când ea a venit prima la mine, explicând că a crescut întro familie de adoptie şi nu ştia de părinţii adevăraţi. Când avea optsprezece ani, statul ia dat un apartament şi a fost evacuată de pe el. De atunci, a jurat să spună mereu adevărul.
Prin această poveste, Pătru mia găsit un loc de muncă bun, cu salariu în lei. Catrina nu avea unde să meargă. Nuam putut săo iau cu mine. Ai putea săo supraveghezi în timp ce eu lucrez la străinătate? a întrebat el, cu glas blând.
Mihai şi Teodora sau privit şi au răspuns împreună:
Desigur, rămâi cu noi. Cel puţin o săptămână să se obişnuiască, să nu se sperie.
Aşa am căzut de acord.
Catrina a început să se împrietenească cu bunicul şi cu bunica. Hrănea găinile, ajuta pe Teodora. Se temea de Mihai, dar când ia adus un ursuleţ de pluș uriaş, sa bucurat nespus de mult, strigând:
Bunicul Mihai e aici, iar acum şi ursul Mihai!
Când fiica lor a venit cu nepoata, nu a mai fost nevoie de bonă. Sa jucau împreună pe cărucior şi râdeau.
După trei luni, Anton sa întors din muncă şi a fost primul care a spus:
BunicuȘi așa, în căldura casei vechi, fiecare găsi în sfârșit un loc unde iubirea și iertarea erau singurele monede care conteau.
