Așa s-a întâmplat că Ștefan a fost crescut de bunica lui. Chiar dacă avea o mamă în viață. Trebuie să recunosc că mama sa era o femeie frumoasă și cu suflet mare. Lucra ca cântăreață la filarmonica din oraș, așa că era rar acasă. Din cauza deplasărilor frecvente, s-a despărțit și de soțul ei, tatăl legal al lui Ștefan. Astfel, bunica a fost cea care s-a ocupat de creșterea nepotului.
De când se știa Ștefan, ridicându-se spre casa de tip „bloc comunist” unde locuiau, privind în sus, vedea mereu în fereastra de la etajul patru silueta scumpă a bunicii sale dragi, care îl aștepta nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Și când bunica îl conducea undeva, întotdeauna venea la fereastră, făcându-i semn cu mâna, iar el mereu îi răspundea la fel.
Dar când Ștefan a împlinit douăzeci și cinci de ani, bunica sa s-a stins din viață. Și acum, când se apropia de casa lui și nu mai vedea silueta dragă în fereastra de la bucătărie, o tristețe nemărginită și un gol îi copleșeau sufletul.
Chiar și în apartament era gol. Chiar și atunci când mama era acasă, Ștefan se simțea tot singur. De mult timp nu mai știau să comunice, să discute pe îndelete. Nu aveau subiecte comune sau interese reciproce. Nici măcar problemele de zi cu zi nu le discutau, parcă erau străini unul de celălalt.
La câteva luni de la moartea bunicii, Ștefan a decis să plece într-un alt oraș. Mai ales că avea o specialitate căutată, IT-iștii sunt necesari peste tot. A găsit imediat o firmă bună pe internet, care îi garanta un salariu mare și se obliga să îi plătească chiria.
Mama sa s-a bucurat de veste. La urma urmei, fiul crescut trebuia să-și croiască propriul drum, departe de „mama”.
Din casă a luat doar ceașca preferată a bunicii – ca amintire, și câteva lucruri de îmbrăcăminte, pentru început. Ieșind din casă cu geanta de drum pe umăr, Ștefan și-a ridicat ultima dată privirea, uitându-se la fereastra de la bucătărie și din nou nu a văzut pe nimeni acolo. Mama nici măcar nu a venit la fereastră, să-i facă semn de rămas bun.
Taxiul l-a dus repede la gară, iar curând era deja întins pe bancheta de sus a vagonului.
A doua zi dimineață, trenul a sosit la gară strict conform programului, Ștefan a găsit biroul unde urma să lucreze, s-a înregistrat și a mers să aleagă un apartament – conform adreselor pe care le găsise deja pe internet.
Și iată, plimbându-se prin orașul străin cu ajutorul navigatorului din telefonul mobil, a observat din întâmplare un bloc de apartamente. I s-a părut că semăna foarte mult cu casa lui. De fapt, toate aceste clădiri seamănă între ele, dar… Ștefan a simțit că există ceva foarte familiar în această clădire. Probabil, din cauză că toate ramele erau vopsite într-o culoare ciudată, turcoaz.
Ștefan s-a abătut involuntar de la traseul său și s-a îndreptat încet spre acel bloc. A vrut doar să stea lângă el și să-și amintească de bunica. Apropindu-se mai tare, și-a ridicat automat privirea, uitându-se la fereastra unde trebuia să fie bucătăria lui, și a încremenit…
Simțea cum îi amețea capul de la acea viziune. La etajul patru, în fața ferestrei bucătăriei, a văzut silueta bunicii sale. A recunoscut-o imediat, și inima îi bătea să iasă din piept.
Ștefan era conștient că nu poate fi real. De aceea a închis repede ochii, s-a întors și a plecat încet din fața clădirii. Rațiunea îi spunea că în fața ferestrei se află o altă bunică, dar inima îi spunea cu totul altceva: „Oprește-te! E chiar ea!”.
Și, în cele din urmă, Ștefan a ascultat de inimă, s-a oprit, s-a întors și și-a ridicat din nou privirea.
Bunica stătea tot la fereastră.
N-a mai rezistat. Cu geanta pe umăr, s-a grăbit spre clădire, spre intrarea patru. La fel ca acasă, yala de la ușa de la intrare nu funcționa, așa că a urcat rapid la etajul său și a apăsat pe sonerie.
Ușa a deschis-o o fată somnoroasă, îmbrăcată în halat, care s-a uitat nedumerită la străin și a întrebat nemulțumită:
– Pe cine căutați?
– Pe bunica… – a bâiguit Ștefan.
– Bunica?! – a repetat mirată fata. Apoi, zâmbind brusc, a strigat adânc în apartament: – Mamă! Cineva te caută!
Până să vină mama fetei, ea îl privea curioasă pe tânărul ciudat.
Ștefan simțea că nu doar că i se învârtește capul, ci că inima i se va opri.
– Cine mă caută? – A apărut în ușă o femeie somnoroasă, în vârstă de vreo cincizeci de ani, tot în halat.
– Mamă, imaginează-ți, – a zâmbit fata. – Te-a numit bunica.
– Așteptați, – a șoptit Ștefan. – Eu nu caut aceasta femeie… Eu… Acolo, în fereastra dumneavoastră… În bucătărie… Acolo stătea bunica… Mea… Am văzut-o clar.
– Ce, ești drogat?! – a exclamat fata cu dispreț. – Nu avem nicio bunică aici! Locuim doar eu și mama! Ai înțeles?
– Da, am înțeles… Scuzați-mă… Am greșit… – În fața ochilor lui Ștefan totul plutea, a făcut un pas înapoi, și-a lăsat geanta pe podea și, ca să nu cadă, s-a sprijinit cu mâna de zid. – Scuzați-mă… Acușica mă liniștesc și plec…
Fata a început să închidă ușa, dar mama ei nu a lăsat-o să o facă.
– Hei, tinere, – i s-a adresat femeia îngrijorată – te simți bine?
– Da… – a mințit el cu greu. – Nu vă faceți griji…
– Dar mie mi se pare că ai tensiune de două sute. Fața ți-e ca un sfeclă fiartă… Hai cu mine. – Ea a ieșit repede pe coridor, l-a prins de braț și l-a condus cu atenție în apartament, comandând fiicei sale: – Vero, ia-i trăistuca și adu-o în casă! Și adu manometrul în hol! Repede!
Fata, speriată, a început să execute ordinele mamei.
Femeia l-a așezat pe Ștefan pe canapeaua din hol și, fără să spună un cuvânt, a început să-i măsoare tensiunea. Apoi, din nou, a început să-i dea instrucțiuni fiicei sale, care privea toată scena cu gura căscată.
– Adu trusa mea. Am acolo injecții… – Apoi i s-a adresat lui Ștefan. – Îți voi administra acum un medicament, și apoi chemăm ambulanța…
– Nu chemăm ambulanța! – a gemut el speriat. – Am venit doar cu trenul… Nu cunosc pe nimeni aici… Nici măcar n-am apucat să închiriez un apartament…
– Ascultă-o pe mama mea! – a intervenit Vero. – Ea e doctoriță, înțelegi?
– Ești din alt oraș? – întrebă femeia.
El doar a dat din cap în loc de răspuns. Apoi a rugat din nou:
– Vă rog, nu chemați pe nimeni… Trebuie să merg mâine la serviciu. Prima oară… Abia m-am angajat…
– Taci! – Femeia îi injecta deja medicamentul în mână. – Ai mai avut astfel de crize înainte?
– Nu, – a șoptit el.
– Câți ani ai?
– Douăzeci și cinci…
– Ai probleme cu inima?
– Pe cuvânt, sunt perfect sănătos…
– Sănătos spui? Atunci de ce ți-a crescut tensiunea așa? O sută optzeci peste o sută nu e de glumă…
– Probabil, de la emoții.
– Ce emoții?
– Îți spun, în fereastra voastră mi-am văzut bunica. Ea stătea acolo, în bucătărie, și se uita… La mine.
– Bunica?
– Da. Dar ea a murit. Acum două luni. În casa dumneavoastră nu locuiește nicio bunică?
– Ești un tip ciudat… – a zâmbit Vero. – Ți-am spus deja că locuiesc doar eu și mama. Ca să te liniștești, mă duc acum să verific în bucătărie.
Vero chiar s-a îndreptat veselă spre bucătărie, și peste câteva secunde a țipat brusc speriată de acolo:
– Mamă! Ce e asta?! – Într-o clipă era deja în hol, cu o ceașcă necunoscută în mâini. – Mamă, de unde e asta?! Nu am avut niciodată astfel de cești în casă!
– Oi… – Ștefan a zâmbit prostănac. – E ceașca bunicii mele. Eu am… Dar ea… Ea ar trebui să fie în bagajul meu. Am luat-o de acasă ca amintire. E un miracol…
– Și unde e bagajul tău? – Mama și fiica îl priveau uimiți, fără să înțeleagă nimic.
– Cum unde? Acolo stă… – El a arătat spre geanta sa de călătorie, care stătea lângă ușă. – Ceașca ar trebui să fie acolo…
Toți trei au răscolit tot conținutul bagajului, dar nu au găsit nicio a doua ceașcă înăuntru.
Acest incident rămâne, până în prezent, inexplicabil pentru acea familie. Mai ales pentru mama Verei. Pentru că, după doar câteva luni, a devenit soacra lui Ștefan. Cu adevărat o nereușită…
