Apoi, ascultă-mă un pic, că am pățit-o iarăși la atelier cu motanul ăsta! Efectiv, Vasilica, motanul ăsta parcă e venit din altă lume! Tamara Iliescu a strâmbat din nas și s-a tras mai în spate, privind cu o indignare comică la motanul roșcat, cu o ureche ciuntită, care se foia pe lângă picioarele surorii ei.
Cum să zici așa, Tami?! a sărit Zâna, speriată. E și el o ființă vie, ce-are săracu?
Ființă, clar! Cred că-i cel mai bun cuvânt! Zânișoara, zici că-și ia lumea în cap, nu-ți pare?
Și atunci, ca să-i demonstreze lui Tamara că are dreptate, motanul a pufnit dintr-o dată, s-a arcuit, a început să se strecoare de-a curmezișul, cu pași mici, sfidând și venind la atac la Tamara, care s-a și dat înapoi.
Ai văzut?! a izbucnit Tamara cu degetul întins, făcând doi pași în spate. Vezi de ce zic?!
Vasilicăăă, nu mai fi neobrăzat! a tresărit Zina, încercând să-l calmeze. Totul e în regulă, nu te stresa!
Motanul a aruncat o privire la stăpână-sa și, ca și cum ar fi priceput mesajul, s-a calmat instant. S-a înfășurat la picioarele Zinei, a dat din cap și s-a tolănit protectiv lângă ea, făcându-i pe plac.
Bandit! a pufnit Tamara, ocolindu-l cu grijă. Și tu îl ții-n brațe!
Păi, cine să-l țină, dacă nu eu? a oftat Zina.
Să știi că Vasilică a apărut la casa Zinei cam cu trei ani în urmă, într-o perioadă cam neagră pentru ea. Nici nu s-a stins bine după moartea soțului, că l-a pierdut și pe unicul ei băiat, și uite-așa a rămas cu Tamara, două-trei prietene, dar fără nicio prietenă din aia la cataramă.
Tami era sora cea mare, nu cu mult, dar la noi în casă părinții mereu subliniau:
Tamara e mai mare și mai responsabilă! Poți conta pe ea mereu! Iar Zina e sufletul nostru, alinarea noastră, dar, vai, ce aeriană e!
Ți-l poți imagina pe tata, nu? Fetele au crescut clar: Tamara e mintea, frumusețea și steaua familiei, iar Zina e draga cea uitucă.
Dar cu ce te laudă ei mereu, nu înțeleg! se oftica Tamara, mai ales când Zina venea cu note mari. Păi, să înveți e normal, nu se laudă pentru ceva firesc!
Dar eu nu-s atât de deșteaptă ca tine! îi răspundea Zina timid. Tu ai numai zece pe linie, eu mai am și de-alea, și de-alea
Exact! Și tot tu ești lăudată! ofta Tamara, iar Zina încerca să-i ascundă zâmbetul, să n-o clatine și mai mult.
Tami a intrat la universitate și, de-atunci, rareori mai călca pe-acasă. Zina încerca s-o prinzi:
Ce faci, Tami?
Ce să fac! Timp să am, altceva n-aș cere! Mi-ar trebui zile de 30 de ore…
Pentru învățat?
Ce să zic, Zina… de trăit, nu de carte! Nici n-am timp să cunoști un băiat cum trebuie, nu vezi? Dacă nu pui bazele carierei, rămâi pe bară!
Ah, uite, eu la asta nici nu m-am gândit…
Eh, mata te mai și gândești la așa ceva, copilu? Sunt chestii pentru oameni mari!
Zina nu riposta, înghițea și se bucura în taină de fiecare reușită a Tamei steaua trebuia să strălucească, iar ea doar să se bucure de lumină.
Când a terminat universitatea, Tamara tot singură a rămas. Băieții o ocoleau de teama ascuțimii ei. Mama tot încerca s-o facă mai blândă:
Fată dragă, doar să fii un pic mai caldă! Le place băieților…
Lasă, mămică, nu te pricepi tu la tinerii din ziua de azi! îi răspundea Tami și gata.
Dar ce crezi? Peste puțin timp, Zina, de la care nimeni n-avea mari așteptări, și-a dus acasă logodnicul.
Ia-l cunoașteți pe Alexe!
Alexe, ce băiat! Frumos, isteț, lucra la TV, se îndrăgostise lulea de Zina noastră, pe care nimeni n-ar fi remarcat-o din prima. Părinții au fost cuceriți rapid, iar el o iubea sincer.
Zina mereu a avut pasiunea asta pentru croitorie. Așa și-a ales meseria a vrut ca lumea din jur să fie frumoasă, iar ea să le facă viața mai colorată.
Zina, croitoreasă?! Tamara nu digera ideea asta oricum.
Eu nu-s ca tine, Tami. Dar să știi că nu-i ușor să faci o fustă care să întoarcă capete. Să aduc zâmbet oamenilor cu o haină făcută de mâinile mele, ce poate fi mai frumos?
Faza e, Tami nu recunoștea dar se mândrea în taină că purta rochii create de sora ei și era întrebată de toată lumea de unde le are. Ea: mister total E secret!
Dar apariția lui Alexe în peisajul Zinei pentru Tami a fost o palmă zdravănă.
Cum să fii tu, cu toate diplomele, singură și ea, Zina, deja măritată? Era prea mult…
La nuntă, Tamara stătea cu fața posomorâtă și toți se uitau lung Zina era pentru prima dată cu adevărat în centrul atenției. Știai că și Alexe-i era perechea perfectă?
Pe Tamara o rodea invidia, pentru prima dată pe bune. Părinții se uitau cu admirație la Zina Să avem nepoți! iar Tami privea totul cu ochi reci.
A fugit de la nuntă înainte de final și s-a închis acasă, plângând cu capul în pernă, lăsând vina și neputința să o macine pe dinăuntru.
Dar, cum este Tami, n-a lăsat să se vadă suferința. Imediat ce a dat iar cu ochii de părinți, s-a remontat.
La jumătate de an, a ieșit și ea la rampă: s-a măritat cu primul venit. Bărbatul, mai vârstnic, chelios, puțin corpolent dar ca minte uns cu toate alifiile. Din start, au stabilit un pact clar, ca la carte. El îi oferea tot confortul, ea trebuia să nu-i trădeze niciodată, să aibă grijă de casă și copii, și totul era pus la punct până la ultimul detaliu.
Ciudat poate, dar acest aranjament a mers. Era liniște. Copiii, o fată și un băiat, crescuți de bonă, educație germană, viața programată la minut. Tamara strălucea la evenimente mondene, iar Zina, cu al ei Alexe, trăiau din iubire iar casa lor era mereu plină de zâmbete.
Prin 90, Zina a început să coasă la domiciliu pentru clientele de soi politicieni, soții de afaceriști și chiar vedetele de la TVR sau Teatrul Național. Rochiile ei erau unicat, niciodată două la fel, femei sofisticate stăteau la coadă la atelierul ei.
Cu timpul, a deschis un atelier micuț la parterul unei case interbelice, găsit de Tamara. Ea a pus banii: Ia, nu-ți face griji, Zina! O să te descurci!
Relația lor… s-a schimbat. Tamara a început să se simtă prost pentru anii în care a invidiat-o pe Zina și a sprijinit-o fără să stea pe gânduri, mai ales când băiețelul Zinei s-a născut bolnăvior.
Băiatul îi spunea toată lumea Soarele sau Soricelul Zinei era un copil senin, dar cu probleme de sănătate multe. Tamara îl răsfăța: Munțu-mă, Soarele meu! Ți-am adus jucării! și el îi răspundea cu o îmbrățișare sinceră de topeai.
Zina, îl iubești pe Kirică al tău și pentru copiii mei la un loc! îi spunea aproape cu ciudă, dar și cu drag.
Drumul Zinei s-a mai înseninat când Tamara a ajutat-o să-și aranjeze atelierul astfel încât să poată sta cu băiatul acolo zi de zi. Tamara a ales și bona, s-a ocupat de tot: Zina, lucrează! Ție-ți face bine. Alexe tot umblă cu reportajele, n-are rost să șezi acasă fără chef!
Pe la un timp, sănătatea băiatului s-a agravat, iar Zina a simțit că nu mai poate duce. Tamara i-a stat mereu alături: spital, alergături la doctori celebri, căutat tratamente în stânga-dreapta…
Erau seri când Zina plângea pe umărul surorii:
De ce, Tamara?… Ce-am făcut să merite copilul meu asta?
Nu tu, Zina… N-ai nicio vină. E un fel de soartă… Dar hai să nu ne pierdem cu firea. Putem să-i dăm dragoste, liniște, acasă să-i fie bine, nu contează altceva!
Și chiar așa a făcut. Tamara i-a rămas sprijin în toate. Au împărțit și bune, și rele. La un moment dat, Zina și-a ajutat și cumnatul într-o belea de la muncă, punându-l pe Alexe să investigheze. Și, când toată tevatura s-a rezolvat, Tamara a zis doar atât: Cât o să trăiesc, n-o să vă las să vă lipsească ceva, pe niciunul!
Încet-încet, viața a adus și necazuri groaznice: Alexe s-a stins după o boală lungă, apoi, la scurt timp, și băiatul Zinei. Tamara a fost acolo, umăr la umăr la spital, la cimitir, în fiecare clipă. Fetele n-au scos o vorbă, s-au ținut una de alta și, după ce s-au terminat toate formalitățile, au mers pe jos cale de-un oraș întreg, ținându-se de mână, fără să aibă chef să urce în mașină. Și, fără să-și spună nimic, amândouă aveau în minte aceleași detalii de la înmormântare: Tricoul galben, adidașii roșii…
După pierderile astea, Zina a intrat într-un soi de amorțeală. Mergea la atelier, dar doar de fațadă, îi lăsa pe ceilalți să se ocupe de tot, ea stând cu un carnețel în față fără să poată desena nimic.
Ziniță…
Mai lasă-mă un pic, Tami… doar să trag aer, nu mai pot.
Of, Zina, nu așa!
E bine… deja nu mai contează…
Dar, într-o zi, soarta i l-a scos în cale pe motan. Slăbănog, murdar, fără o ureche, nu se știe cum a ajuns pe trotuarul aglomerat din fața atelierului. Cineva a încercat să-l gonească Marsi, măi! dar el s-a lungit cu capul și lăbuțele peste treptele intrării, ca un ciorap aruncat, și acolo l-a găsit Zina într-o dimineață.
Ce-i cu arătarea asta? a întrebat ea pe fete.
Motan, doamnă Zina! E la ușă, face circ, nu vrea să plece!
Dar trăiește? l-a atins cu pantoful, ușor.
Motanul a deschis alene un ochi, a oftat de ziceai că-i om, și și-a scos limba, de parcă ar fi spus: Ce oameni! Mor aici, n-are nimeni milă, nici nume n-am! Nici mâncare!
Zina l-a urmărit, i-a venit să râdă și, pentru prima oară după mult timp, chiar a zâmbit larg:
Of, ce artist! Fete, ați văzut ce show face? Și Stanislavski ar fi gelos! Hai, gata, vii la mine! Mâncare și nițică dragoste, atât meriți măcar.
L-a dus la veterinar, l-a îngrijit și, de atunci, Vasilică a devenit noul membru al casei. Și, când s-a pus întrebarea ce nume să-i dea, Zina a ridicat din umeri:
O să-l cheme… Artistul!
Tamara s-a prefăcut nemulțumită se tot lua de motan, cu glume și ironii, dar o făcea pentru că vedea: sora ei parcă revenea la viață. Avea din nou pe cine se griji. Motanul adormea doar la picioarele Zinei, o încălzea, venea și se uita la filme împreună cu ea.
Zina, se uită așa ciudat la tine!
Tami, lasă-l, nu m-a privit nimeni așa, ever!
Cum?
Cu dragoste!
Îți face un teatru, să știi! Tamara râdea, dar în suflet, se bucura că Zina zâmbește iar.
Dar de tot, Tamara l-a adoptat pe Artistul în ziua când, fără el, Zina nu mai apuca poate să iasă la liman.
Era weekend, sâmbătă. Tamara nu se anunțase că vine pe la atelier, dar a zis să tragă o fugă. Poate că Zina stătea peste program. De când apăruse Artistul, Zina crease din nou, hainele ei se vindeau ca pâinea caldă, clientele se buluceau după noua colecție.
În atelier era încă lumină. Tamara a intrat cu cheia:
Zina, am venit!
O vijelie roșcată îi sare la picioare și Tamara țipă: motanul i se aruncase la gleznă, i-a rupt ciorapii.
Artistule! Ai luat-o razna?
Motanul avea privirea ciudată. Tamara s-a dat în spate părea posedat, a vrut chiar să-l lovească cu rigla de pe masa de croit. Dar nu! Artistul a miorlăit jenant și a început să se agite între ea și ușa spre fosta cameră a lui Kiril, pe care Zina n-o transformase niciodată în alt spațiu.
Ce-i acolo? Zina unde e? a întrebat Tamara cu inima cât un purice.
A deschis ușa și a găsit-o pe Zina căzută pe podea, ținând strâns la piept fotografia băiatului.
Ambulanță, spital, o zi și o noapte la reanimare… Tamara a hălăduit pe coridoare, se ruga așa cum putea:
Doamne, nu mi-o lua! Mai las-o cu mine!…
Apoi a aflat că, tot timpul cât Zina a fost la spital, Artistul stătea închis și plângea, nu mânca, nu bea decât apă, și chema pe toată lumea cu un mieunat de speriat.
Au externat-o pe Zina după trei săptămâni.
Tami, direct la atelier mergem!
Dar de ce, Zina? Îl aduc eu pe năstrușnic acasă la tine!
Nu! Vreau să-l văd eu cu ochii mei!
Zina a mers încet pe scări, iar fetele au dat drumul la motan. Acesta a sărit de parcă ar fi luat foc tot atelierul, a venit și s-a încolăcit la picioarele ei, a tors atât de tare, c-a mișcat și tencuiala:
Of, Artistule…
Zina l-a luat în brațe, l-a mângâiat pe urechea veche, și a zis încet:
El m-a strigat, Tami. Îl auzeam mai întâi pe el, apoi pe tine. Înainte de spital. Și acolo, la fel
Cum adică, acolo?
Nu știu cum să-ți spun… Dar a venit vocea lui Alexe, apoi a lui Kiril, iar peste ei tot motanul… Și apoi, doar tu…
Tamara n-a mai zis nimic. Dar Artistul s-a suit tacticos pe genunchii Zinei, a atins-o cu lăbuța pe bărbie, s-a uitat la Tamara de parcă-i încuviința prezența și s-a făcut ghem la ea în brațe.
Cred că tocmai am trecut evaluarea, zâmbește Tamara, nu știu la ce, dar pare că mă acceptă!
Motanul dă din ochi, își vede de tors și parcă împrăștie liniște și împacă și sufletul Zinei care, în sfârșit, începe să surâdă iar.
Că, până la urmă, ce vrei de la viață? Să ai aproape oameni dragi și liniște în suflet.
Asta-i tot… Și-i enorm.
