Artistul

Artistul

Pisica asta e un adevărat diavol, Mariana! Trebuie să scapi de ea! se strâmbă cu dezgust Tamara Timofte, privindu-l pe motanul roșcat, cu o singură ureche, care se furișa pe lângă picioarele surorii ei.

Cum poți să spui așa ceva, Tamara?! oftează Mariana speriată. E totuși o ființă vie!

Ființă, da! Cel mai potrivit cuvânt! Nu ți se pare, Mariana, că își permite prea multe?

Motanul, parcă să-i dea dreptate oaspetelui, începu să șuiere, arcuindu-se, și, cu pași laterali, porni în ofensivă împotriva celei care-i tulburase liniștea.

Vezi? arătă triumfător cu degetul Tamara către motan, peste care totuși făcu un pas înapoi. Ce spuneam eu?

Mariana îl chemă cu voce blândă:

Artistule, dragul meu, nu-i nevoie! Totul e bine!

Motanul se întoarse, o privi pe stăpână și se liniști brusc. Se lipi de picioarele Marianei și, îmbrâncind-o ușor cu șoldul, se așeză aproape de ea mereu la datorie.

Un bandit! pufni Tamara, ocolind motanul cu prudență. Iar tu îl răsfeți!

Trebuie cineva să-l răsfețe, nu? oftă Mariana.

Artistul apăru în casa Marianei cu trei ani în urmă, când pentru ea totul devenise sumbru. Nu apucase să-și plângă bărbatul că și fiul unic îi plecase, lăsând-o cu adevărat singură, în afară de soră și câteva cunoștințe. Prietene adevărate nu avusese niciodată.

Era doar Tamara. Sora cea mare.

Nu era o mare diferență de vârstă între surori, dar părinții subliniau mereu:

Tamara-i fata noastră cea mare! Foarte responsabilă, poți să-i încredințezi orice va face totul ca la carte, la timp! Mariana… Mariana-i un înger, alinarea sufletului nostru. Copil minunat! Dar atât de aiurită… O adevărată pacoste uneori!

Surorile crescuseră convinse că Tamara era steaua frumoasă și inteligentă, iar Mariana era distrată, dar iubită.

Pentru ce te laudă părinții, nu pricep! se supăra Tamara când Mariana aducea acasă carnetul cu note bune. Să înveți bine e normal, nu-i nimic de lăudat aici!

Tamara, eu nu-s la fel de deșteaptă ca tine! Tu ai numai zece, eu mă mai poticnesc…

Tocmai! Și tot te laudă! ofta Tamara, iar Mariana ascundea un zâmbet și se străduia să nu o supere mai tare.

Tamara a terminat cu brio liceul, a intrat la Universitate și n-a mai calcat prea des pe-acasă.

Ce mai faci, Tamara? se strecura Mariana să afle vești despre viața surorii.

Muncesc! Nici timp nu mai am destul! Mi-ar trebui mai multe ore pe zi!

Pentru studii?

Nici vorbă! Pentru viața personală! Cum să cunoști pe cineva când alergi de dimineața până noaptea, tot cu gândul la carieră?

Vai, Tamara! La asta nici nu m-am gândit…

Tu de fapt când și la ce te-ai gândit, mititica? râdea Tamara, fără să observe că vorbele ei o răneau pe Mariana. Chestii de oameni mari, nu pentru tine!

Mariana se retrăgea, înghițea necazul alene, și se bucura în taină pentru soră-sa, ori de câte ori îi reușea ceva. Steaua trebuia să strălucească iar Mariana să fie doar admiratorul.

La sfârșitul univeristății, Tamara tot era singură. Băieții o ocoleau, teamă de firea ei îndrăzneață și limba ascuțită. Nici rugămințile mamei, să-și mai domolească nervii, n-au ajutat.

Mamă, nu pricep ce vrei de la mine! Să mă transform într-o domnișoară care stă cumințică în colț, cu ochii-n vârful nasului? Las-o pe Mariana cu trăsnăile astea! Nu e stilul meu!

Mamă, nu-ți cere nimeni să te schimbi de tot. Doar să fii puțin mai blândă, știi… Băieților le place de fete mai calde.

Of, mamă! Ce știi tu despre băieți în zilele noastre? S-au schimbat vremurile!

Poate… Tu știi mai bine, Tamara…

Adevăratul șoc a venit atunci când Mariana, despre care toată lumea zicea că nu-i trebuie facultate, că mai bine s-ar face la meserie, a venit acasă cu un logodnic.

Faceți cunoștință! El e Alexandru…

Alexandru a fermecat părinții Marianei pe loc. Frumos, deștept, talentat. Lucra ca jurnalist și făcea primii pași pe la televiziune. Chiar dacă nu era o celebritate, deja îi mergea vestea bună.

Dar cel mai important era că Alexandru o iubea pe Mariana. Pe simpla Mariana, modestă după părerea familiei și a Tamarei, care urma un simplu liceu tehnologic.

Marianei îi plăcuse mereu să coasă haine frumoase. De aceea și-a ales meseria de croitoreasă, pentru sine și ceilalți.

Mariana, ce-i cu meseria asta de croitoreasă?! Tamara era tare nemulțumită.

Tamara, nu-s așa deșteaptă ca tine. Dar nu oricine poate crea o fustă sau o bluză frumoasă! Vreau ca lumea, îmbrăcată frumos, să se simtă fericită.

Numai de asta aveai tu nevoie în cap! Ce gânduri ai…

Nu știu… Dar rochia ta, cusută de mine, cred că ți-a plăcut. A ieșit așa cum trebuia, nu?

Da, a ieșit… Cine vrei să o remarce?

Tu! Eu! Oricine! Să zică uite ce frumoasă ești! Nu-i așa că-i bine?

Mda… Una vrea să cucerească spațiul, alta să coasă rochii… Asta e Mariana mea!

Iar Mariana, nedumerită, nu pricepea ce o deranja atât de mult pe soră-sa. Tamara purta hainele croite de ea cu plăcere. Mariana nu copia modele văzute, ci inventa singură croiul și stilul. Petrecea nopți întregi brodând tivul fustei Tamarei cu flori colorate, zâmbind când o vedea pe soră-sa rotindu-se cu încântare în oglindă.

Rochiile Marianei ajunseseră atât de apreciate prietenele Tamarei întrebau adesea de unde sunt. Dar Tamara nu recunoștea niciodată.

E secret!

S-or fi de import… Tamara, ai rude la ambasade?

Nu spun! E taină! făcea Tamara pe misterioasa, dar în sinea ei era mândră de succesul Marianei.

Când Alexandra a apărut în viața Marianei, Tamara a simțit asta ca pe o lovitură.

Cum?! Cum se poate ca ea, fără studii, fără frumusețe, să aibă logodnic înaintea Tamarei?! Inadmisibil!

La nunta surorii, Tamara stătea cu fața împietrită. Prieteni și rude nu pricepeau ce nu e în regulă. Mariana, în rochia făcută chiar de ea, era atât de frumoasă că, pentru prima dată, toți au remarcat-o.

O frumusețe! Și tânărul e grozav! Un cuplu perfect, să fie fericiți!

Poate pentru întâia oară Tamara a înțeles ce-nseamnă invidia. Cu dinții săi mici și ascuțiți, i-a găurit inima și s-a cuibărit acolo.

Sora cu bărbat chipeș? Tu n-ai pe nimeni!

Părinții o urmăresc plini de drag pe Mariana și vor deja nepoți? Ție nici nu-ți atinge gândul ideea…

Mariana sclipește, parcă toată lumina ta i-a fost dată ei! Ție nimic!

Tamara nu a rămas până la sfârșitul nunții. A plecat pe furiș, s-a dus acasă și a plâns sălbatic până la venirea părinților, strângând perna între dinți, blestemându-și nefericita soartă.

Dar când s-a văzut din nou în casa copilăriei, și-a revenit.

Ești bine, mamă?

Perfect! Nu-ți face griji!

Tamara s-a măritat la jumătate de an, aproape cu primul venit. Soțul, mai în vârstă, bărbat solid, înțelept, a înțeles repede ce vrea Tamara de la căsnicie.

Eu îți ofer ce-ți dorești, dar va fi un pact.

Și condițiile?

Îmi dăruiești un copil, poate doi. Îți construiești cariera, eu mă ocup să ai tot: bona, menajeră. Garantat n-o să ai griji de sănătate și fidelitate absolută. De la tine vreau loialitate, ordine-n casă, liniște ca să mă pot concentra. Ai înțeles?

Tamara a acceptat fără să stea pe gânduri:

Acceptat!

Părea sec, dar căsnicia i-a ieșit stabilă. Lipsea duioșia care domnea între Mariana și Alexandru, unde totul respira iubire și ai casei și oaspeții simțeau o bucurie caldă. Însă Tamara avea siguranță și liniște.

A născut un băiat, apoi o fată, după înțelegere. Copiii au fost crescuți mai mult de bonă, fiecare minut programat meticulos de Tamara să devină educați și instruiți. Timp de educație directă nu prea avea dizertația, serviciul, evenimente mondene unde mereu strălucea, fără ca cineva să știe că hainele spectaculoase i le făcea Mariana.

Mariana lucra încet. Prin 90, croia acasă. Clienții se recomandau numai între cunoștințe:

O croitoreasă de poveste! Dar rar mai acceptă clienți noi.

Atât de bună?

Extraordinară! Ți-ai văzut rochia roz? Ea a făcut-o!

Nu pot să cred! Am crezut că-i designer…

Păi marii designeri așa au început! Și Mariana va ajunge departe, dacă va avea curaj! Ai să vezi!

Printre clientele Marianei se numărau și neveste de noii bogați, și deputați. Ea îmbrăca jumătate din personalul Televiziunii Naționale, dar și de la Opera Națională. Nicio creație nu semăna cu alta știa bine ce scandal ar fi dacă două cliente s-ar întâlni cu rochii identice!

Când lucrurile s-au mai liniștit, Mariana a deschis un mic atelier, devenit apoi un mic salon de modă. Venea lumea să lege relații, să bârfescă, dar și să se bucure de discreție. Spațiile de la parterul unei case vechi din centrul Chișinăului, găsite de Tamara, au fost amenajate ca pentru oaspeți de seamă și intimitate.

Tamara a cumpărat tot echipamentul făcându-i Marianei un împrumut, cu un ordin clar:

Lasă cu banii, ne lămurim noi!

Tamara dorea să-i ofere sprijinul sorei. Realizând cum așezase soarta pe Mariana, Tamara se certa încă pentru gelozia de altădată. Credea că ea fusese cauza stingerii luminii din ochii Marianei. Îi privea pe propriii copii, sănătoși și puternici, și urlar fi vrut să aducă, ca în tinerețe, luna de pe cer dar băiatul mult-dorit al Marianei, visul ei, se născuse bolnăvior.

Un copil soare… Când a auzit expresia, Tamara o preluase în felul ei și și-a alintat nepotul, spunându-i mereu Soarele Meu.

Dragul meu! Frumosule! Soarele meu! Ți-am adus cadouri! se întâmpina Tamara cu nepotul.

Era primit cu un zâmbet atât de pur, încât ți-ai fi dat lumea peste cap ca să-l vezi fericit.

Tamara, ai ajuns să-l iubești mai mult pe Călin decât pe ai tăi! glumea Mariana privind cum fiul, mereu reținut față de ceilalți, o îmbrățișa doar pe mătușă. Te aștepta mereu…

Parțial adevărat, dar Marianei îi plăcea să creadă că băiatul e sănătos…

Tamara, știind cât de greu îi era surorii, a găsit bonă, a ajutat la deschiderea atelierului.

Muncă, Mariana! Ai nevoie de asta! Alexandru e zilnic în delegații, nu-l vezi aproape deloc. Ce rost are să stai singură?

Nu pot, Tamara! Am grijă de Călin!

Ai spațiu mare, organizează o cameră pentru copii. Ia angajați! Eu găsesc bona! Tu conduci totul, iar Călin e cu tine!

Tamara, nu știu ce m-aș face fără tine!

Pentru ce suntem surori, dacă nu ne ajutăm? Hai, las! Să nu mă faci să plâng, m-am fardat o oră! Am întâlnire!

Așa au dus-o ani buni.

Tamara s-a ocupat permanent de sănătatea Marianei și a lui Călin. A căutat medici, soluții. Băiatul a rămas firav. Inima-i era sensibilă, nici organele nu-i funcționau ca la ceilalți copii.

Tamara, nu înțeleg… plângea Mariana, rar când rămâneau singure. Ce-am făcut rău să ajungem așa?

Nimic, fată dragă! E destinul. Ți-a dat o încercare grea, dar nu renunțăm! Călin, sigur, nu va fi niciodată sănătos. Să fim realiste. Dar noi îi putem asigura liniștea și fericirea. Ce altceva poate fi mai important? Familie, căldură, grijă și iubire. Asta-i putem oferi?

Da… cred că da…

Deci s-o facem! Gata cu lacrimile! Am găsit neurolog bun. Programare greu de prins, dar l-am pus pe Călin pe listă. Vedem dacă acest luminat ne ajută!

Tamara…

Fără vorbe! Pune ceaiul și fă-mi o tartină. De dimineață n-am pus nimic în gură.

Soțul Tamarei înțelegea grija pentru nepot.

Din păcate nu prea avem ce-i face băiatului. Sunt sigur că ai lua și stelele de pe cer pentru el. Cere orice, te ajut!

Acele cuvinte, deși seci, au fost mari pentru Tamara. Simțea că își iubește bărbatul nu ca-n tinerețe, ci o iubire matură, solidă, care-ți vine doar când ai răbdare și speranță.

Copiii au crescut, părinții au îmbătrânit, între surori nu mai era nici urmă de gelozie.

Cu cine să-ți spui necazurile dacă nu cu sora?

Și Mariana a ajutat-o pe Tamara, la rându-i. Aflând că soțul Tamarei avea probleme la serviciu, Mariana l-a rugat pe Alexandru să caute adevărul. Ancheta a fost lungă, dificilă. Ani mai târziu, Mariana a aflat că era să-l coste viața pe Alexandru, dar adevărul a ieșit la iveală. Tamara i-a mulțumit sobru:

Nu știi ce ai făcut pentru mine cu Alexandru! Promit: cât trăiesc, voi avea grijă de voi!

Tamara s-a ținut de cuvânt.

I-a stat alături Marianei când Alexandru s-a îmbolnăvit. Se stingea încet, sub ochii soției ce încerca să fie tare, dar se prăbușea pe umărul Tamarei:

De ce?! Cum?! Era atât de tânăr!

Tamara a ajutat-o să treacă, zi după zi amintindu-i că trebuie să lupte, că-l mai are pe Călin.

Și i-a fost alături și când inima lui Călin s-a oprit pentru totdeauna. Două suflete, ținându-se strâns, fără o lacrimă în fața medicilor ce explicau răceala morții. Au ieșit din clinică pe jos, uitând unde-i mașina, trecând dincolo de tot Chișinăul ținându-se de mână, fără vorbe.

Tricoul galben și adidașii roșii…

Da…

N-aveau nevoie să explice știau că-și iau rămas-bun de la fiu ca și cum ar fi dorit și el…

După plecarea băiatului, Mariana s-a stins brusc. Muncea din inerție, lăsând totul pe seama angajaților. Tamara o găsea deseori la atelier, visând cu privirea în gol și incapabilă să mâzgălească măcar o schiță.

Mariana…

Imediat… Numai un pic să mă odihnesc, bine? ridica ochii goi, fără nici o scânteie, Mariana.

Nu se poate așa! Tamara abia își stăpânea lacrimile.

Acum pot orice… zâmbea cu tristețe Mariana. Totul e în zadar…

Punctul de cotitură a fost ziua în care atelierul a primit vizita unui motan.

Nimeni nu știa de unde apăruse pisoiul amărât, cu urechea sfâșiată, murdar, de pe o stradă circulată unde rar vedeai animăluțe.

A încercat să intre, dar a fost alungat.

Unde vii!? Marș afară!

Atunci a făcut singurul lucru care-l putea salva: s-a întins pe ultima treaptă, cu lăbuțele și capul căzute peste margine, făcându-se una cu scara. Mariana a dat peste el când venise, mai târziu decât de obicei.

Fetelor, ce-i aici?! îi studie privirea actoricească.

O pisică, doamna Mariana! A venit, s-a întins și nu vrea să plece!

E vie? Mariana o atinse ușor cu pantoful.

Pisoiul deschise ochiul, oftă ca un om și scoase limba, parcă spunând:

Oameni fără suflet! Mor aici de-o săptămână! Nici măcar un nume n-am… Nimic n-a rămas din mine! Vai și amar!

Mariana, urmărindu-l, a zâmbit pentru prima dată după mult timp:

Ei, dar artist ești! Fetelor, uitați-vă cum face! Stanislavski ar muri de invidie! Bun, hai cu mine! Primești masă și alinare.

L-a ridicat, l-a studiat, și a clătinat din cap:

Nu! Mai întâi la veterinar! Nu-mi place urechea ta…

Motanul nu s-a opus. A stat liniștit pe scaunul din față în mașina Marianei, a stat cuminte la doctori, mieunând doar la injecția dureroasă. Primind premiul, o pate de ficat, a ieșit cu mândrie, urmându-și noua stăpână.

Ei… N-am avut niciodată pisici. Cum facem, Artistule?

Motanul a pozat ca un sfinx, privind intens mașinile trecând pe stradă, iar Mariana a zâmbit din nou:

Am înțeles! O să ne înțelegem! Văd eu dacă te agreează Tamara…

Tamara evident nu l-a agreat. Sau nu la vedere. Se răstea la Artistul, bucurându-se că Mariana reacționează. În ochii sorei apărea din nou scânteia vieții. Mariana redevenea necesară cuiva încât uita de ea însăși, iar tot ce făcea era pentru bunăstarea motanului.

Mariana, te privește ciudat!

Lasă-l, Tamara! Niciun om nu s-a uitat la mine așa, de zeci de ani!

Cum?

Cu iubire!

E un șiret! Te păcălește!

Fie! Măcar că-mi încălzește picioarele bolnave când mă culc, și se uită cu mine la film. Parcă pricepe ceva!

Dacă-l numeai Mițu sau Pufi era mai bine! Ce nume-i ăsta de Artist?!

Îl descrie perfect! râdea Mariana, iar inima Tamarei se încălzea.

Surorii i-a revenit zâmbetul! Și de dragul acesta, Tamara ar fi iertat Artistului orice!

Dar l-a acceptat cu adevărat în ziua când aproape a pierdut-o pe Mariana.

Era sâmbătă. Nu stabiliseră să se vadă, dar Tamara, trecând prin centru, a hotărât să arunce o privire la atelier. Poate că sora se oprise până târziu cu cineva la o nouă comandă? De când îl avea pe Artistul, Mariana lucra din nou cu pasiune. Hainele ei erau atât de căutate că o listă întreagă de cliente aștepta colecția la care lucra.

Atelierul era luminat, Tamara intră cu cheia.

Mariana, ești aici?

Un fulger portocaliu îi sări la picioare și Tamara țipă când Artistul i se agăță de gleznă, rupându-i dresul.

Artistule! Te-ai zăpăcit?! Ce ai?!

Motanul părea neliniștit. Tamara a făcut un pas înapoi, privind fiorii din ochii lui.

Mamă, ești turbat?

A luat din atelier o riglă lungă să se apere, dar Artistul mieună jalnic și începu să se foiască între ea și ușa camerei care fusese a lui Călin neschimbată, un sanctuar tăcut.

Ce-i acolo? a întrebat în șoaptă Tamara ausculta la motan. Unde-i Mariana?

A alergat la ușă, uitând de frică, și a văzut-o pe Mariana prăbușită pe podea cu poza fiului în mâini.

Mariana!

Ambulanță, spital, zile lungi la reanimare…

Tamara se plimba printre coridoare, rugându-se în șoaptă:

Nu mi-o lua! Mai las-o, să trăiască!

Doar mai târziu află că și Artistul alerga prin atelier, închis de angajate, mieunând sălbatic același urlet se auzea doar când o chema pe stăpână. Când Mariana și-a revenit, motanul s-a liniștit, s-a ghemuit într-un colț, refuzând orice, în afară de apă.

După trei săptămâni, Mariana a fost externată.

Tamara, direct la atelier!

Mariana, ce rost are? Eu îți aduc blănosul acasă!

Nu! Vreau să-l văd!

Mariana a urcat cu greu treptele, iar fetele din echipă au râs când văzut cum flacăra roșcată i s-a încolăcit la picioare, ronțăind-o cu drag, torsul sfărâmând liniștea.

Of, Artistule!

Mariana l-a luat în brațe, i-a mângâiat urechea vindecată și a zis:

Mamă, m-a strigat. L-am auzit… Pe el, pe tine. Atunci, înainte de spital, și acolo…

Cum adică, acolo?

Nu știu cum să zic… A fost vocea lui Alexandru, apoi a lui Călin… dar motanul a acoperit tot… Apoi ai venit tu…

E ciudat… Tamara nu știa ce să spună.

Dar Artistul părea să știe. Și-a pus o lăbuță pe bărbia Marianei, a privit-o cu drag, s-a întins pe brațele ei și a tors, alungând tristețea.

Parcă am primit aprobare, a zâmbit Tamara. Nu știu pentru ce. Dar m-a acceptat…

Artistul deschise ochiul, scânteia verde, torsul mai puternic gonind supărările și promițând pace. Iar Mariana zâmbi, spre încântarea surorii sale.

Căci, ce vrei cu adevărat de la viață? Rude aproape și liniște în suflet.

Atât de puțin… Atât de mult.