Caldură. Ecaterina
M-am căsătorit cu Petru abia la doi ani după ce ne-am cunoscut.
Am pășit spre fericirea noastră cu mare grijă, ca pe vârfuri, măsurând fiecare pas și cuvânt. Nu era de mirare amândoi aveam în spate povești ce lăsaseră urme adânci, ezitări și rețineri, știind că uneori sentimentele pot înșela și iubirea nu e mereu simplă sau definitivă. Încercam să ne dăm seama dacă această nouă stare rafinată din suferință și răni vechi chiar înseamnă ceea ce speram și dacă putem avea încredere în ea.
Mama lui Petru, doamna Ileana Constantin, tăcea și ea. Nu dorea să alunge norocul băiatului ei, transformat până la nerecunoscut. Îi revenise zâmbetul, privirea îi era vie, și la întâlniri părea gata oricând să meargă să oficializeze legătura. Pe mine, Ileana m-a cunoscut repede. M-a privit cu grijă, căutând asemănări cu fosta iubită a lui Petru, însă nu a găsit. Nici nu am vrut să mă mut la el, deși mă tot îndemna.
Nu, Petru. Nu-i cazul. Nu va înțelege doamna Elena, la care țin mult. Mi-a fost ca o mamă, m-a ajutat enorm, și are nevoie de sprijin. E și bolnavă Hai să lăsăm lucrurile cum sunt. De ce să ne grăbim?
Petru a acceptat. Nu a afectat relația noastră, dimpotrivă: perioada de curtat a fost pentru noi o adevărată binecuvântare, un timp să ne cunoaștem mai bine, să ne descoperim. M-am mutat la Ileana Constantin abia înainte de nuntă, și doar din nevoie.
Ne despărțisem de doamna Elena.
De mult avea probleme cu inima. O purtam la doctori, o degrevasem de treburile casei, dar totul fusese doar o amânare. Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o în foișorul făcut de fii ei, cu o scrisoare de la nepotu-i în mână. Am strigat-o, dar nu a răspuns. Apropiindu-mă, am înțeles că doamna Elena nu mai respira.
Am chemat repede ambulanța, dar n-au mai putut să o salveze.
Am anunțat pe Petru și pe fiii doamnei Elena și am plâns mult în acea seară, amintindu-mi serile noastre pe malul Prutului sau serile cu dulceață de vișine și cântece în bucătăria mică de vară. M-a primit fără prea multe întrebări când nu aveam pe nimeni și când orice sprijin conta. Îi tot repetam mulțumesc în gând, omagiu femeii care m-a primit când aveam cea mai mare nevoie.
Fiii doamnei Elena au venit repede cu familiile a doua zi. Cel mare m-a tras deoparte să stea de vorbă cu mine.
Mama a lăsat o parte din casă pentru tine, să poți locui aici și să ai grijă. Nici unul dintre noi nu plănuiește să se mute. Vreau să știi că există un testament și nu avem nimic împotrivă dacă accepți. Fără tine, mama ar fi fost singură și îți suntem recunoscători.
Nu pot, a dat din cap. E casa voastră. Pot avea grijă de ea și atât. În testament trebuie să intrați voi. Mama voastră v-a iubit mult.
Știu
Așa am rămas. Am găsit după un timp chiriași pentru casă și am păstrat legătura cu familia, mai ales vara, când veneau în vizită.
La puțin peste jumate de an după nuntă, cumnata unui dintre fiii doamnei Elena mi-a sărit în ajutor când am ajuns de urgență la spital.
Sarcină extrauterină. Trebuie să vă îngrijiți mai mult! mi-a spus medicul, clătinând degetul. Noroc că a fost cineva cu tine! Se putea sfârși tragic.
E soacra mea dar, da, ca o mamă mi-a fost.
Înțeleg că sunt probleme mai vechi?
Da
Dacă vreți copii, trebuie să vă ocupați serios: investigații, tratamente Altfel, singura soluție ar putea fi fertilizarea in vitro.
Am înțeles
N-am plâns. Lacrimile le-am păstrat pentru altă dată. Era mai important să gândesc ce fac acum, să nu mă las doborâtă. Îmi doream tare copii cu Petru. La un moment dat, dorința mea devenise aproape obsesivă.
M-a liniștit Ileana Constantin.
Hai, draga mea, să stăm puțin de vorbă, mi-a spus într-o seară când Petru plecase cu treburi la Chișinău.
Deja locuiam separat de părinți, într-o garsonieră cochetă cumpărată la început de căsnicie. Petru lucra bine, lucrurile mergeau, iar Ileana deja se gândea să caute un spațiu să transforme în pensiune.
Părinții mei voiau să ajute la achiziție, dar Petru refuzase politicos.
Să le asigur eu casa, Ileană, i-a spus el mamei lui. Să fie a lor.
Bravo, fiule! i-a strâns mâna tata când a aflat.
Ileana a aprobat și dorința noastră de-a nu amâna copiii. Dar văzând neliniștea noastră tot mai accentuată, și faptul că alergam dintr-un cabinet în altul, soacra mea a hotărât să intervină, de frică să nu stricăm ceva bun între noi.
Natalița, pot să te întreb ceva sincer? Ții la noi Știu asta. Zilele astea ești tristă. Spune-mi, ce te macină?
Nu ne iese, mamă Și dacă eu nu pot să am copii? Cum să rămână Petru cu cineva fără rost?
Of, fata mea! Ai făcut mai mult pentru Petru decât știe el! L-ai învățat iar să trăiască! Copiii sunt minunile vieții, dar nu-i totul. Și la noi a fost greu: Oleg a apărut după ani de rugăciuni, aproape renunțasem. Ajunsesem să cred că tata stă lângă mine doar pentru moștenitor Am fost cât pe ce să ne despărțim, dar am înțeles târziu că o căsnicie înseamnă infinit mai mult. Și Petru seamănă leit cu taică-său Nu strica ce aveți! V-ați dat sens reciproc.
Și totuși, cum ați reușit?
Cine știe! râde, cu ochii în lacrimi. Doar la primul bocănit al lui Oleg m-am prins că sunt însărcinată! Eu credeam că am probleme grave de sănătate. Renunțasem și apoi viața ne-a făcut o surpriză!
Să dea Dumnezeu și la noi!
De ce nu o suni pe cumnata Elenei? Știu că e medic bun. Poate te ajută!
Mi-am dat seama că uitasem de ea! Și, în mai puțin de o săptămână, eram la București pentru investigații mă aștepta. Un an mai târziu, am născut gemeni.
Fericirea a intrat hotărâtă în casa noastră și s-a așezat la masă, cu gând să nu plece.
După gemeni, am devenit mamă și pentru o fetiță minunată, pe care am adoptat-o împreună cu Petru, știind că nu vom mai putea avea alți copii. Decizia a fost lungă, dar ocazia a apărut pe neașteptate. Vechea colegă de școală a lui Petru, proaspătă mămică, fiind grav bolnavă, a dus vestea la noi Arsen, vecinul nostru.
Săraca Marina Strângem bani, Petru, să o ducem la Iași poate acolo îi dau o șansă Aproape toți am ajutat.
S-a rezolvat, a răspuns Petru și a virat o sumă mare direct în contul Marinei. A doua zi, Marina a plecat cu mama lui Petru la Iași, singura însoțitoare. Din păcate, nu a fost cu noroc; doctorii au reușit doar să-i facă finalul mai blând.
Când a cerut să îi luăm fata în grijă, Ileana a sunat la noi. Cum să o refuzăm? Așa a ajuns la noi micuța noastră.
A devenit curând clar că apartamentul nostru nu mai e suficient. Copiii creșteau, era nevoie de spațiu.
Iar Ileana a intervenit:
Petru, aveți banii strânși pentru pensiune! Luați o casă mai mare, pentru toți! Eu vreau să fiu bunică, lângă nepoți, să vă fiu de folos!
Mama, dar visul tău?
Visul meu e aici! și-a sărutat nepoțica și a zâmbit către gemeni. Îmi ajunge. Ia casa cea nouă, să aibă fiecare cameră!
Am găsit o casă mare, luminoasă. Copiii alergau râzând, testând ecoul pe coridoare. Am cumpărat-o fără să stăm pe gânduri.
Singura piatră de poticnire la noua adresă era Ecaterina bătrâna de bloc, vigilentă și, evident, sceptică față de familia noastră numeroasă, convingându-se că cere atenția specială a vecinilor și instituțiilor. Oricum, lumea e plină de povești și de oameni curioși.
Copiii voștri aleargă desculți pe scară! Nu aveți bani de încălțăminte? striga Ecaterina, mereu cu ochii pe noi.
Nu conta că ghetele băieților costau mai mult decât pantofii lui Petru. Pentru sănătatea lor nu făceam economie. Însă reacția Ecaterinei era mereu aspră.
Ce e de râs? Voi nu înțelegeți că trebuie să aveți grijă de ei!?
Ciorăpiați, băieții alergau pe alee, iar fiică-mea dormea liniștită în cărucior. Atunci Ecaterinei i s-a făcut rău. Noroc că am prins-o înainte să cadă. Din fericire, ambulanța a venit rapid, iar eu am rămas lângă ea la spital.
De ce? m-a întrebat, și i-am răspuns fără ezitare.
Pentru că nimeni nu trebuie să fie singur. Și eu am cunoaștere cu singurătatea. Vă promit, nu o să vă mai lipsească nimic cât trăiesc.
De-atunci, viața Ecaterinei s-a schimbat. Nu am mai văzut nici urmă de răutate în privirea ei. Doar regret, liniște și, uneori, lacrimi. Avea o grădină mică la parterul blocului cu cele mai frumoase trandafiri din cartier. Și simt cu tărie: nu poate sufletul cuiva care crește asemenea flori să fie rău.
Doi ani au trecut.
Of, dragă Natalio, cum reușești cu toate? Gemenii tăi sunt ca focul, fetița e gingașă mai mult nu poți cere! râdea Ecaterina, stând pe banca din fața blocului.
Stai să vezi la Arsen! Ei au patru și abia fac față. Zice nevasta-sa că se roagă să nu mai vină și al cincilea băiat!
Au aflat ce o să fie?
Nu, încă se ascunde! am râs. Arsen spune că e bun orice surpriză!
Vai, ce căldură! oftează Ecaterina. Spune-mi sincer, tu ești fericită?
Am rămas pe gânduri. Ce înseamnă fericirea? Să ai pe cine iubești, copii sănătoși, liniște în suflet. Simt că toate astea le am; și de asta mă declar, fără rezerve: da, sunt fericită.
Zâmbesc larg, iar Ecaterina tresare de fiecare dată, mirată cum poate o simplă clipă să schimbe totul în jur. Și parcă chiar și arșița verii, chinul orașului, devine deodată purtătoare de prospețime.
