ArmistițiuÎn lumina răsăritului, soldații și civilii, cu ochii încă umpluți de amintiri, își întind mâinile spre un viitor de pace și reconstrucție.

Tată, nu mai veni la noi. De fiecare dată când pleci, mama începe să plângă și nu se oprește până dimineața. Eu adorm, mă trezesc, adorm din nou și mă trezesc iar, iar ea tot plânge. Îi întreb: Mami, de ce plângi? E din cauză de tata? Dar ea răspunde că nu plânge, ci doar curge nasul; are un nas răcit. Eu, de ceva vreme, ştiu că un nas curgător nu aduce lacrimi în glas.

Tatăl lui Ilinca stă cu fiica la o masă de cafenea, agitând cu o linguriţă mică cafeaua încă caldă dintr-o ceașcă albă, cât un bob de orez. Ilinca nu atinge deloc îngheţata din faţa ei, deşi în faţa ei se află un vas cu o operă de artă: bile colorate acoperite cu o frunză verde şi o vișinuţă, totul stropit cu ciocolată. Orice fetiţă de şase ani s-ar lăsa pradă acelui spectacol, dar nu Ilinca, căci încă din vinerea precedentă hotărâse să vorbească serios cu tata.

Tatăl tăcut stă mult în tăcere, apoi îi spune:
Deci, ce facem noi, copilă? Să nu ne mai vedem deloc? Cum o să trăiesc eu fără tine?
Ilinca îşi ciupeşte nasul un nas drăguţ, moştenit de la mamă, puţin ca o cartofeluşă şi, gândinduse, răspunde:
Nu, tată. Şi eu nu pot fără tine. Hai să facem aşa: sunămă pe mamă şi spunei că în fiecare vineri vei veni să mă iei de la grădiniţă. Vom ieşi să ne plimbăm, şi dacă vrei un cafea sau o îngheţată (Ilinca aruncă o privire la vasul ei), putem sta şi la cafenea. Îţi voi povesti tot ce fac cu mama.
După o clipă, continuă:
Şi dacă vrei să vezi ce face mama, o săţi trimit poze săptămânal, săţi arăt prin telefon cum e. Vrei?

Tatăl îi aruncă o privire înţeleaptă, zâmbeşte uşor şi dă din cap:
Bine, așa vom trăi de acum, copilă

Ilinca suspină uşor, apoi se apucă de îngheţata ei. Totuşi, nu termină discuţia; trebuie să spună încă ceva important. Pe nasul ei apar fire de păr colorate, ca aceleaşi bile, pe care le linge cu limba, apoi devine din nou serioasă, aproape adultă. Aproape o femeie, pe care trebuie săşi îngrijească bărbatul. Chiar dacă bărbatul e deja în vârstă: săptămâna trecută tatăl sărbătorise ziua de naştere. Ilinca îi făcuse la grădiniţă un cartuş cu cifra mare 28, colorată cu multă grijă.
Faţa i se înăspreşte din nou, îşi strânge sprâncenele şi spune:
Cred că ar trebui să te căsătoreşti
Şi, cu bunăvoinţă, mintă adăugând:
Pentru că nu eşti încă prea bătrân

Tatăl aprecia gestul de bunăvoinţă al fetiţei şi oftă:
Şi tu spui că nu e prea bătrân
Ilinca, cu entuziasm, continuează:
Nu e prea bătrân, nu e prea bătrân! Ia, domnul Serban, care a venit de două ori la mamă, chiar e puţin chel. Aici

Şi Ilinca îşi aşează mâna pe frunte, netezind buclele moi. Apoi mimează că a înţeles, după ce tatăl se încordă şi o priveşte fix în ochi, ca şi cum ar fi scăpat din greşeală un secret al mamei. De aceea îşi pune ambele mâini la gură şi îşi lărgeşte ochii, semn de spaimă şi confuzie.

Domnul Serban? Ce domn Serban a început să vină la voi? E şeful mamei? spune tatăl, aproape ridicat în toată cafeneaua.
Eu, tată, nu ştiu Ilinca se pierde în reacţia lui, cuprinsă de nedumerire. Poate e şeful. El aduce bomboane, aduce şi tort pentru noi. Şi, Ilinca cântăreşte dacă să dezvăluie această informaţie preţioasă tatălui, care pare să fie neadaptat, îi dă şi mamei flori.

Tatăl, împletind degetele, priveşte lungă la ele, înţelegând că în acea clipă ia o decizie foarte importantă pentru viaţa lui. Şi aşa, tânără, nu grăbeşte bărbatul să tragă concluzii. Ea ştie, sau mai bine, bănuieşte că bărbaţii sunt adesea ezitanţi şi trebuie împingaţi spre alegeri înţelepte. Şi cine ar trebui săi împingă, dacă nu o femeie, una dintre cele mai de preţ valoroase din viaţa lui?

După multă tăcere, tatăl îşi adună curajul, îşi desfăcută degetele, ridică capul şi spune Dacă Ilinca ar fi fost puţin mai mare, ar fi înţeles tonul, asemeni lui Othello când îşi pune întrebarea fatală lui Desdemona. Dar ea încă nu ştia nimic despre Othello, Desdemona sau alţi mari îndrăgostiţi. Strângea doar experienţa de viaţă, trăind printre oameni, văzând cum se bucură şi cum suferă uneori pentru lucruri mărunte.

Aşa că tatăl spuse:
Hai, copilă. E târziu, te duc acasă şi, pe drum, voi vorbi cu mama.
Ce anume urma să spuna tatăl mamei, Ilinca nu la întrebat, dar a înţeles că era ceva important şi a început să mănânce îngheţata cu viteză. A realizat că hotărârea tatălui era mult mai grea decât chiar cea mai delicioasă îngheţată, aşa că, cu un gest hotărât, aruncă linguriţa pe masă, se sculcă de pe scaun, îşi şterge buzele cu spatele palmei, îşi ridică nasul şi, uitânduse direct la tată, spune:
Sunt pregătită. Hai să mergem

Nu au mers, ci aproape au alergat. De fapt era tatăl cel care alerga, ţinând fereastra de mână a Ilincăi. Ea se lăsa să zboare, ca un steag pe care prinţul Andrei Bolkonski îl ţinea în mână în timpul unei bătălii.

Când au intrat în interfon, uşile liftului sau închis încet, lăsând în sus pe un vecin. Tatăl sa uitat, puţin derutat, la Ilinca. Ea, de jos în sus, cu hotărâre, ia aruncat o privire şi a întrebat:
Şi ce? La ce aşteptăm? Suntem la al şaptelea etaj, nu la al zecelea
Tatăl a luat-o pe Ilinca în braţe şi a pornit în sus pe scară.

Când mama, în cele din urmă, a deschis ușa, tatăl a început imediat:
Nu poţi face aşa! Ce fel de Serban este acela? Eu te iubesc, şi avem pe noi, Ilinca
Apoi, fără săşi lase fetiţa, a îmbrăţişat şi pe mamă. Ilinca ia strâns pe amândoi la gât, a închis ochii, pentru că adulţii se sărutau.

În acea seară, familia a înţeles că, oricât de grele ar fi despărţirile şi neînţelegerile, dialogul, răbdarea şi dragostea pot vindeca orice rană. Viaţa ne învaţă că, atunci când ascultăm cu inima deschisă, găsim mereu calea spre împăcarea şi fericirea comună.

Please rate
Group News
ArmistițiuÎn lumina răsăritului, soldații și civilii, cu ochii încă umpluți de amintiri, își întind mâinile spre un viitor de pace și reconstrucție.