Nu îi chema! Înţeleşti? Nu există nicio scuză!
Dar e ziua ta, Andrei. Treizecicinci de ani nu e o dată banală.
Nu mă interesează. Nu-i vreau în faţa mea.
Andrei, de ce tot insiști? Au trecut deja zece ani.
Şi alţi zece vor trece. Douăzeci. Pentru mine ei sunt demult morţi.
Anca se aşeză lângă el, îi strânse mâna, încă caldă, tensionată. Aşa se întâmplă mereu când se vorbeşte de părinţi.
Cristian a sunat. A întrebat dacă poate să vină.
Radu a zis da. Singur. Fără ei.
A spus că mama plânge, că vrea să te vadă.
Să plângă, dacă vrea! Unde a fost ea când ma alungă din casă? Când am stat de o noapte la prieteni, pe rând?
Povestea veche. Anca o ştia pe de rost: al doilea an de facultate, sesiunea grea, exmatricularea. Tatăl, colonel pensionat, om cu principii de fier. Fă ruşine familiei pleacă. Şi Andrei plecase. În vârf de drum, fără destinaţie.
Te-ai descurcat, nu? Ai terminat altă şcoală, ţia găsit un loc de muncă.
Singur! Fără ei! Şi Radu, apoi, a cumpărat apartament, maşină, tot ceşi dorea!
Nuţi purta supărarea pe fratele tău. El nu e vinovat.
Nu sunt supărat, dar nu vreau să-i văd pe părinţi chiar la pragul casei.
Anca oftă. Vorbele rămâne goale, ca oricând.
În seara aceea, spăla vasele, gândinduse la trecerea timpului. La mama, pe care nu o mai văzuse de trei ani înainte de ultimul ei rămas bun.
Se fi înrădit pe atunci pentru o nebunie, pentru pedepse fără rost, pentru umilinţe. Părăsise oraşul, îşi schimbase numărul.
Apoi a sunat mătuşa: Mama nu e, boală de ficat. A rămas singură, în camera spitalului.
Nopţile îi revin vocea mamei:
Ana, iartămăte,zise ea la telefon.
Ceţi trece prin minte? întări Andrei, încreţoit din spate.
La mama.
Te muţi din nou?
Nu pot să mă opresc. Ar fi trebuit să vin, măcar sămi iau rămas bun.
Ea te-a înşelat, Ana! spuse Andrei, cuprins de furie. A cheltuit bursa ta.
Dar era bolnavă. Pasiunea pentru alcool e o boală.
Şi ce? Scuză?
Nu. Dar aş fi putut săi iert. Acum e prea târziu.
Andrei o întoarse spre el.
Nu te chinui. Ai făcut ce ai putut. Te-ai salvat.
Dar ţiai pierdut sufletul.
Nebuniţi. Sufletul tău e cel mai curat pe care lam cunoscut.
Îi sărută șuviţa de pe frunte, iar Ana se sprijină de el. El nu ştie cum să trăiască cu vina.
Au hotărât să sărbătorească ziua în casă. Cincisprezece oaspeţi: prieteni apropiaţi, colegi, Cristian cu soţia lui.
De dimineaţă, Ana se agita în bucătărie: salate, supe, un tort comandat de la patiseria din Iaşi. Andrei o ajuta, tăia legume, aşeza totul pe masă.
Radu va veni singur, nu? întrebă el între treabă.
A promis.
Bine.
La şapte, oaspeţii începură să sosească. Cristian apărut la şapte şi jumătate, urmat de doi străini prin uşă.
Tatăl păr alb, drept ca un băț, îmbrăcat întrun costum auster. Mama scurtă, în rochie cu flori, cu o cutie în mâini.
Andrei rămase cu o sticlă în mână.
Ce înseamnă toate astea?
Andriule, dragul meu mama făcu un pas în faţă.
Nu vam chemat.
Am venit noi, răspunse cu fermitate tatăl. Avem dreptul!
Nu aveţi niciun drept! izbiti pe Cristian, cu un ton amar.
Fraţule, nu te duce în grabă. Sunt părinţii!
Numi pasă! Plecaţi!
Oaspeţii îngheţară. Unii cu pahare, alţii cu farfurii. Se lăsă o linişte stânjenitoare.
Andrei, nu trebuie, atingea Ana mâna lui.
Nu, trebuie! izbucni el. Zece ani nu mă ştiau! Nuntămi aţi ignorat! Nepotul nul recunoaşteţi! Şi acum veniţi?
Am vrut săvă felicităm, întinse mama cutia. La mulţi ani.
Puneţivă felicitările în coş! strigă el. Nu vreau nimic de la voi!
Stănel, lasăte de capriciu! strigă tatăl. Poartăte ca un bărbat!
Cum mă aţi învăţat? Să alung pe cel ce a greşit?
Tu ai adus ruşine familiei!
Eu eram student! Un student simplu, care nu a trecut sesiunea!
Din cauza petrecerilor şi a fetelor!
Şi ce? Săşi dea pe sora copilul în afara casei?
Mama începu să plângă. Tatăl roşea.
Vam dat o lecţie!
Miaţi ruinat viaţa! Dacă nu ar fi fost Ana, dacă nu ar fi fost prietenii, unde aş fi ajuns?
Nu exagera! Am supravieţuit!
Fără voi nu aș fi supravieţuit! Şi totuşi voi voi fi!
Cristian încercă să se pună între ei.
Ascultaţi, liniţiţivă. Oaspeţii
Să plece! Andrei se întoarse spre uşi. Plecaţi amândoi!
Tatăl se înălţă şi, cu mai multă mândrie, strigă:
Bine, ţiam înţeles decizia. Tot ce avem va merge la Cristian, până la ultimul leu! Tu eşti zero, un loc gol!
Numi pasă de banii voştri!
Vom vedea cum vei cânta când nu vom mai fi aici.
Drum bun cu aşternutul!
Părinţii plecară. Mama lăcrima, tatăl păşea cu paşi grei. Cristian îi urmă, implorând.
În cameră se așeză tăcerea.
Scuze, spuse Andrei oaspeţilor. Aşa se întâmplă în familii.
Nui nimic, se întâmplă, încercă să destindă cineva.
Petrecerea se destrămui se repede. Rămase doar Cristian, palid, cu ochii înceţi.
De ce iaţi adus? întrebă Andrei, obosit.
Mă gândeam că veţi împăca. Mama a cerut aşa.
Să ceară cât vrea, numi pasă.
Fraţule, nu e corect. Ei sunt bătrâni.
Şi ce? Bătrâneţul e scută?
Tatăl a vorbit serios despre testament. Nuţi va rămâne nimic.
Şi, laudă Domnului, numi trebuie ajutoarele lor!
Cristian plecă. Ana curăţa masa în tăcere. Andrei se aşeză pe canapea, cu faţa în palme.
Am făcut bine?
Nu ştiu. Dar te înţeleg.
Nici măcar nu şiau cerut scuze. Au venit ca şi cum nu sa întâmplat nimic.
Mândria nu lasă.
Iar mândria mea? Ma călcat în picioare?
Ana se aşeză lângă el, îl îmbrăţi.
Nu poţi. Dar uneori uneori e mai bine să ierţi, înainte să fie prea târziu.
Cum sta mama?
Bine.
Altă poveste, Ana. Mama ta era bolnavă. A mea doar oameni duri.
Poate. Poate că nu ştiu să iubească altfel.
Trei ani au trecut. Dimineaţa, Andrei se pregătea de muncă când telefonul a sunat. Era Cristian.
Fraţule, tatăl e la spital. Accident vascular cerebral.
În interiorul său ceva sa rupt.
Serios?
Doctorii spun că sar putea să nu se mai trezească.
Înţeleg.
Vei veni?
Nu ştiu.
Andrei, e tatăl tău. Ce sar întâmpla dacă nu vii?
Andrei lăsă receptorul. Ana îl privea întrebătoare.
Tatăl e la limita.
Pleacă.
De ce? Nu mă vrea.
Tu vrei să-l vezi murind?
Andrei tăcu, amintinduşi copilăria. Tatăl îl învăţa să pedaleze, pescuitul pe lac, clasa întâi cu ghiozdanul mare şi mâna lui pe umăr. Când sa schimbat totul? Când protectorul a devenit tiran?
Pleacă, repetă Ana. Mai târziu va fi prea târziu.
Spitalul mirosea a medicamente. Mama, scurtă, cu părul cărunt, se aşeza pe hol şi, la vederea lui, se înălţă.
Andriule! strigă, îmbrăţişândul.
El rămânea ca un stâlp, fără cuvinte.
Cum e tatăl?
Rău. Medicii nu dau speranţă.
Pot să-l văd?
E inconştient, dar se spune că ascultă.
Camera era plină de tuburi, perfuzii, monitoare. Nu era colonelul sever, ci un bătrân neajutorat.
Andrei se așeză lângă pat, strânse o mână uscată, uşoară ca o pasăre.
Tată, sunt eu. Andrei.
Tăcere. Doar bipurile maşinilor.
Vreau săţi spun ceva. Mam supărat pe tine. Timp de ani. Pentru că mai alungat. Pentru indiferenţa ta. Pentru iubirea pe care oţi arătaţi lui Radu, nu mie.
Mâna ia tremurat în palma lui.
Dar ştii ce? spuse el. Te iert. Te iert pentru tot.
Ochii tatălui se deschiseră, înceţoţi, dar recunoscuţi.
Tată?
Buzele işi tremurară. Andrei se aplecă.
I iert şopti un cuvânt, abia auzit.
Te iert, tată. Totul e în regulă.
Tatăl închise din nou ochii, dar cu un chip liniştit.
Andrei rămânea, ţinândui mâna, povestea despre muncă, familie, nepotul pe care dduul nul va cunoaşte niciodată.
Bătrânul plecă în noapte, în linişte, ca un vis. Mama spuse că aştepta: aştepta iertarea.
După înmormântare, Andrei şi Ana stăreau în casă, sorbind ceai, tăcuţi.
Cum te simţi? întrebă ea.
Ciudat. Mă aşteptam să mă eliberez, dar în interior e gol.
Ai făcut bine, ai plecat.
Ştii, el a spus iartă. Pentru prima oară în viaţa lui.
Mândria sa rupt în faţa lumii.
Şi a mea.
Ana ridică capul.
Andrei, iartăte pe tine pentru mamă. Ea nu ar fi vrut să te chinui.
Deunde ştii asta?
Pentru că părinţii îşi iubesc copiii, chiar şi pe cei ca tatăl meu. În felul lor, ciopliţi, duri, dar iubitori. Şi iartă tot.
Ana plânse. Andrei o îmbrăţi, o ţinând strâns.
Amândoi suntem neştiutorţi, ne ţinem de răni şi ne muşcăm. Trebuia săi iertăm.
Acum ştim.
Dar e prea târziu pentru ei. Pentru noi, viaţa continuă.
Afară cădea zăpadă. Prima din anul acela, curată, albă ca iertarea, ca o pagină nouă.
Andrei gândea la tatăl, la cum ar fi putut să se împace mai devreme. Cât timpul pierdut în furie.
Dar îşi făcuse cu greu drumul până la acel iartă. A auzit cuvântul. Şi asta era destul.
Fii înţelept, ştiind să ierţi, că părinţii nu sunt veşnici şi nu-i poţi alege.
