Telefonul a sunat pe la miezul nopții. Daria tocmai adormise lângă respirația calmă a soțului ei, când sunetul brusc al telefonului a făcut-o să tresară. Inima începu să-i bată mai tare — la ora asta nu se aștepta la vești bune.
— Alex, — îl atinse ușor. — Alex, trezește-te! Sună telefonul.
Se ridicase brusc din pat și luase receptorul. Daria se uita cu tensiune cum fața lui devenea din ce în ce mai palidă.
— Cum adică… când? — întrebă încet. — Da… da… înțeleg. Vin imediat.
Alex puse telefonul înapoi cu mișcări lente. Mâinile îi tremurau.
— Ce s-a întâmplat? — șopti Daria, intuind deja ce e mai rău.
— Petru și Natalia… — înghiți în sec. — Un accident. Amândoi. Pe loc.
O liniște copleșitoare se așternuse în cameră, întreruptă doar de tic-tacul ceasului. Daria se uita la soțul ei și nu-i venea să creadă.
Cu doar câteva zile înainte toți fuseseră împreună în bucătărie, consumând ceai, și Natalia împărtășea o rețetă de prăjitură nouă. Iar Petru, cel mai bun prieten al lui Alex din facultate, spunea povești despre pescuit.
— Dar ce facem cu Ana? — își aminti brusc Daria. — Doamne, cu Ana ce facem?
— Era acasă, — Alex se grăbea să-și îmbrace pantalonii. — Trebuie să plec, Daria. Acolo… va trebui să identific. Și mai sunt și altele.
— Vin cu tine.
— Nu! — se întoarse brusc. — Ioana va rămâne singură. Nu are sens să o speriem în toiul nopții.
Daria încuviință din cap. Soțul ei avea dreptate — nu merita să atragă fetița de doisprezece ani într-o asemenea tragedie. Cel puțin nu acum.
Toată noaptea nu închise un ochi. Se plimba prin apartament, privind ceasul din când în când. A verificat-o pe Ioana — dormea liniștită, cu mâna sub obraz și părul roșu împrăștiat pe pernă. Atât de luminoasă, atât de neajutorată.
Alex s-a întors dimineața devreme — epuizat, cu ochii roșii.
— Totul s-a confirmat, — spuse cu un glas obosit, căzând într-un fotoliu. — Impact frontal… cu un camion. Nu aveau nicio șansă.
— Și ce se va întâmpla cu Ana acum? — întrebă încet Daria, întinzându-i o ceașcă de cafea tare.
— Nu știu. I-a mai rămas doar bunica de la țară. Bătrână, abia se mișcă.
Pentru un moment au tăcut. Daria privea pe fereastră către dimineața rece și sumbră. Ana, fina lui Alex, era de aceeași vârstă cu Ioana a lor. O fată luminoasă și tăcută, mereu retrasă.
— Știi, — începu încet Alex, — mă gândeam… Poate că ar trebui să o luăm la noi?
Daria se întoarse brusc:
— Vorbești serios?
— De ce nu? Avem loc, avem o cameră liberă. Sunt nașul ei de botez. Nu putem lăsa copilul să ajungă la orfelinat!
— Alex, dar e… e o decizie foarte importantă. Trebuie să cântărim bine totul. Să ne consultăm și cu Ioana.
— Ce e de cântărit? — lovi cu pumnul în masă. — Fata a rămas fără părinți! E fina mea! Nu voi putea să mă mai uit în oglindă dacă o abandonăm!
Daria își mușcă buzele. Bineînțeles, avea dreptate. Dar totul se întâmplase atât de repede, atât de brusc.
— Mamă, tată, ce s-a întâmplat? — vocea somnoroasă a Ioanei i-a făcut să tresară. — De ce v-ați trezit așa de devreme?
Și-au schimbat privirile. Momentul adevărului a venit mai repede decât se așteptau.
— Draga mea, — începu Daria, — așază-te, te rog. Avem… vești foarte proaste.
Ioana asculta în tăcere, iar ochii i se măreau tot mai mult. Iar când tatăl ei i-a spus că Ana se va muta cu ei, s-a ridicat brusc:
— Nu! — a strigat. — Nu vreau! Să meargă la bunica ei!
— Ioana! — a certat-o Alex. — Cum îți poți permite să spui asta? E o asemenea tragedie…
— Dar mie ce-mi pasă? — ochii ei sclipeau. — Nu sunt problemele mele! Nu vreau să împart casa cu ea! Și nici pe voi!
A fugit din bucătărie, trântind ușa. Daria s-a uitat neajutorată la soțul ei:
— Poate că nu ar trebui să ne grăbim?
— Nu, — a răspuns hotărât. — Decizia e luată. Ana va locui cu noi. Ioana se va obișnui.
După o săptămână, Ana s-a mutat. Tăcută, palidă, cu o privire stinsă. Aproape că nu vorbea, doar dădea din cap la întrebări.
Daria încerca să o înconjoare cu grijă. Gătea mâncărurile ei preferate, îi cumpărase lenjerie nouă cu fluturi.
Ioana o ignora ostentativ pe Ana. Se închidea în camera ei, iar când se întâlnea cu ea pe hol — se întorcea și trecea pe lângă ea.
— Nu te mai purta așa! — o mustra tatăl ei. — Ai puțină decență!
— Și ce fac greșit? — se apăra Ioana. — Doar că nu o observ. Am dreptul să fac asta! E casa mea!
Tensiunea din casă creștea cu fiecare zi. Daria se zbătea între cele două fete, încercând să aplaneze conflictele. Dar cu cât se străduia mai mult, cu atât era mai rău.
Până când au dispărut cerceii. Cercei preferați, din aur, cu mici diamante — cadou de la Alex pentru a zecea aniversare a căsătoriei.
— Ea i-a luat! — a izbucnit Ioana când Daria a descoperit dispariția. — Am văzut-o intrând în dormitorul vostru când nu erați acolo!
— Nu e adevărat! — a intervenit Ana pentru prima dată. — Nu am luat nimic! Nu sunt hoață!
A izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Alex s-a uitat serios la fiica lui:
— Ai făcut-o intenționat, nu-i așa? Vrei să o distrugi?
— Dar spun adevărul! — Ioana a bătut cu piciorul în podea. — Ea se preface! Pretinde că e nefericită, dar de fapt…
— Destul! — i-a întrerupt-o Daria. — Să nu ne certăm. Cerceii se vor găsi. Poate i-am pus eu undeva și am uitat.
Dar după trei zile, a dispărut și un inel. Singura amintire de la mama Dariei.
— Ce, și ăsta a dispărut întâmplător? — a întrebat Ioana cu răutate. — Sau ne prefacem că nu se întâmplă nimic?
Stătea în mijlocul salonului, cu mâinile pe șolduri — ca o mică furtună. Și în prag stătea Ana, palidă, mușcându-și buzele, clipind des, parcă încercând să-și stăpânească lacrimile.
Daria a mutat privirea de la o fată la cealaltă. Și pentru prima dată în toate aceste zile, i se părea că începe să înțeleagă ceva.
Stătea pe marginea căzii, învârtind în mâini o sticluță cu vopsea verde. Soluția simplă îi venise întâmplător — tocmai curăța o zgârietură de-a Ane-i, când ideea i-a fulgerat în minte. Verdele — la fel de deranjant ca o minciună și la fel de evident ca adevărul.
Așteptând să adoarmă toți, a scos cutia cu bijuterii. Fiecare inel, fiecare cercel l-a marcat cu un punct minuscul.
— Ce fac? — a șoptit în întuneric. — Doamne, la ce s-a ajuns…
A doua dimineață, un medalion a dispărut. La masă era liniște. Ana mesteca tristă în ovăzul din farfurie, Ioana se întorcea demonstrativ spre fereastră. Alex sorbea cafeaua cu o față posomorâtă.
— Fetelor, — Daria încerca să vorbească cu calm. — Arătați-mi mâinile.
S-au uitat la ea surprinse.
— De ce? — și-a încrețit fruntea Ioana.
— Doar arătați-mi.
Ana a fost prima care și-a întins mâinile — curate, fără urmă de punct verde. Dar Ioana întârzia.
— Nu arăt! — a încercat să se ridice de la masă.
— Stai jos! — a bubuit vocea tatălui. — Arată imediat mâinile mamei tale!
Ioana, cu buzele strânse, a întins mâinile. Pe vârfurile degetelor erau puncte minuscule verzi.
O tăcere copleșitoare s-a așternut în bucătărie. Se auzea doar ticăitul ceasurilor de pe perete, cum apa susura prin conducte și respirația grea a lui Alex.
— Tu… — tremura de furie.
