Andrei cerceta atent biroul său. De obicei, domnea acolo ceea ce se numește cu umor „dezordine creativă”. Dar în ziua aceasta, bărbatul intenționa să plebe mai devreme. Împlinea un mic aniversar rotund.
Mai mult, Andrei ceruse o săptămână liberă din concediu, planuind să petreacă cu familia la lacurile din apropiere, așa că hotărâse să-și aranjeze spațiul de lucru. „Cam asta e”, își spuse el, privind spre fotografia din colțul biroului. O undă de melancolie îi străbătu inima. Nu chiar tristețe, ci mai degrabă un dor. Dorul acela care te cuprinde când îți amintești ceva scump, dar iremediabil pierdut. Aceleași fotografii, mărite, atârnau și în camera lui din apartamentul părintesc, precum și în sufrageria casei sale. Își amintea ziua aceea ca și cum ar fi fost ieri, deși trecuseră mulți ani. Și nu doar pentru că era ziua lui de naștere.
Andrei și fratele său, Victor, stăteau pe banca din fața blocului. Victor, cel mare, relua entuziasmat povestea unui film de acțiune văzut la video-club, mimând personaje cu exagerare. Atât se concentraseră, încât nu observară mașina tatălui sosind.
Vocea lui veselă îi readuse în realitate: „Salut, băieți! La mulți ani, Andrei!” Tatăl zâmbea, scotând ceva de sub jachetă. „Uite, un mic dar temporar”, spuse, descoperind un pisoi pufos, gri, cu ciorapi albi pe labe.
Din bloc ieși mama cu o geantă sport albastră – aceeași cu care tatăl călătorea în delegatii. „Trebuie să plecăm puțin”, continuă el. „Dar promit că-ți alegi cadoul principal când mă întorc. Dă-i lapte pisicului, bine?” Îl îmbrățișă pe fiecare, iar când mama întrebă: „Sorin, când te întorci?”, el răspunse: „Mâine-seară, maxim!”
Colegul de la volan, unchiul Nicu, bătu ritmic în ceas. Sorin făcu semn să mai aștepte o clipă. Așeză geanta jos, luă pisoiul în brațe, iar băieții se aliniară alături. Zămbiră spre obiectiv, neștiutori că acel mic animal va rămâne singurul cadou. Și ultimul.
În acele anii ’90, transferurile de numerar erau obișnuite, dar și periculoase. Hoții, după cum dezvălui ancheta, urmăriseră mașina pentru a fura banii. Lovitura „accidentală” fu însă prea violentă: vehiculul luă foc după ce se răsturnă de pe șoseaua pustie. Fapta rămase nerezolvată, iar dosarul se închise în tăcere după doi ani.
„Nu știu cine erau”, spunea mama ulterior. „Dar faptul că nimeni nu i-a oprit… Ăsta e păcat neiertat.”
Îngropaseră sicriele închise într-o zi posomorâtă. Andrei stătea lângă bunica plângândă, încă neînțelegând că bărbatul din fotografie nu se va mai întoarce. Luna următoare, alerga la fiecare sonerie, așteptând mirosul de benzina și țigări care îl anunța pe tată. Acesta obișnuia să spună că darurile erau de la „iepurașul din pădure”, iar Victor râdea: „Cum adică? Nu există magazine acolo!”
Timpul otrăvi realitatea: Andrei își construi un mit în care tatăl său fusese transformat în pisoi de un vrăjitor. Cândva, credea cu înverșunare că privirea profundă a lui Butch (botezat după un erou de desene animate) ascundea sufletul părintelui.
Pisica trăi peste două decenii, devenind talismanul familiei. Îi însoțea la școală, lucru, spital. Când muri, fratele, acum căsătorit, veni să-i ia rămas bun. Îngropară-o la marginea orașului, într-un păducel tânăr.
Acum, privind fotografia, Andrei șterse o lacrimă și păși spre casă. Întreg clanul îl aștepta: mama Elena, Victor cu soția și nepoții, prietenii apropiați. Când dădură cu ochii de cutia pe care o țineau nepoții, Andrei se prăbuși pe un scaun.
Înăuntru zăcea o replică exactă a pisoiului din copilărie: gri, pufos, cu ciorapi albi. Râsetele copiilor se contopesc cu suspinele lui, amintirile revărsându-se ca un fluviu.
Acum, fiica lui adolescentă, întorcându-se de la școală, urlă indignată: „Cine a lăsat bolurile lui Butch goale? Vin repede, micuțule!” Și pisoiul, deja hrănit, o privește ștrengar pe Andrei înainte de a o lua la fugă spre bucătărie, mârâind prefăcut de foame.
