Andrei stătea pe scăunelul din bucătărie și privea cum dansau particulele de praf în raza soarelui de seară. În apartamentul 24 de pe strada Bălcescu domnea o ordine aproape spitalicească. Prea multă ordine, de fapt.
Trei luni trecuseră de când plecase Mariana. A luat valizele, ficusul din hol și, cel mai rău, pe Ilie, băiatul lor de zece ani, și pe mezina Ana, de șase. La început, lui Andrei i s-a părut că e un fel de libertate pe care nu o mai simțise de mult. Nu mai troncăneau desenele animate, nu mai găsea peste tot piese de Lego, mânca sarmale direct din oală, ca pe vremuri.
Dar după o săptămână, libertatea aceea s-a transformat într-o liniște apăsătoare, într-un gol care îi înghițea pașii. Și-a dat brusc seama că, după atâția ani de căsnicie, s-a învățat să nu bage de seamă detaliile casnice. Parcă uitase tot ce trebuie să știe un om într-o gospodărie.
Cel mai greu însă era așteptarea de vineri.
Tati, am ajuns! Ana a intrat val-vârtej în hol, aducând cu ea miros de stradă și șampon de copii.
Andrei a îmbrățișat-o stângaci. Ilie a urmat-o, tăcut, cu căștile pe urechi, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de adult în devenire.
Bun venit, bandă! Intrați! V-am pregătit ceva special.
Andrei și-a pus în minte că, dacă o să fie gazdă fără cusur, poate că vor vrea să rămână. A cumpărat cea mai scumpă tigaie cu strat de teflon și a printat o rețetă de pe internet.
Ce mâncăm la mic dejun? a întrebat Ilie sâmbătă dimineața, ieșit somnoros în bucătărie.
Clătite! a răspuns Andrei, luptându-se cu cocoloașele din aluat. Cu dulceață de zmeură, așa cum vă place.
Ca la mama? a întrebat Ana cu speranță, urcând pe scăunel.
Andrei s-a oprit o clipă.
Mai bune ca la mama, ai să vezi.
O jumătate de oră mai târziu, bucătăria amintea de o bătălie pierdută. Făina era pe sprâncenele lui Andrei, pe jos, dar și pe lustra din tavan. Prima clătită s-a făcut cocoloș ars. A doua s-a rumenit cam prea tare. A treia avea o formă bizară.
Andrei a început să se enerveze. Ura tigaia aceea, aragazul și neputința de a se descurca. Voia să strige: De ce e atât de complicat?!, dar privirea copiilor l-a ținut pe loc.
Aproape gata a șoptit, ștergându-și sudoarea de pe frunte.
În sfârșit, pe masă a apărut o stivă de clătite aurii. Nu erau perfecte marginile cam arse, forma fără standard dar miroseau a copilărie. Andrei a pus bolul cu dulceață și a așteptat, reținut, verdictul.
Ana a mușcat cu ochii închiși.
Bun, tati, foarte bun.
Ilie a dat din cap, fără să-și scoată căștile, dar a înghițit trei deodată. Andrei a răsuflat ușurat. O căldură i-a umplut pieptul. Parcă distanța dintre ei se micșorase, legată cu firul aluatului de clătite.
Duminica seara era mereu cel mai greu. Era ora despărțirilor tăcute, când bucuria revederii se topea în liniștea resemnării.
Stăteau împreună în sufragerie. Andrei cumpărase o consolă de jocuri, cea mai bună, de care Ilie îi povestise luni la rând.
Ilie, cum e? Ai trecut de boss? s-a apropiat Andrei.
Da, mersi, tati. E tare faină consola, chiar mulțumesc.
Ana, vrei să-ți citesc povestea ta preferată? Andrei s-a întins după cartea cu copertă roz.
Tata, când vine mama? Ana nu s-a uitat la carte, ci la adidașii stivuiți lângă ușă.
Într-un ceas, draga mea. Nu-ți place aici? Avem consola, clătite, înghețată la congelator. Mâine putem merge la grădina zoologică… dacă mai rămâneți o zi.
Ilie a pus joystick-ul pe masă. Dintr-o dată s-a lăsat tăcere.
Tati, la tine e gustos și consola e grozavă. Se vede că te străduiești.
Andrei a zâmbit, dar inima i s-a strâns.
Asta înseamnă că vă place la mine?
Ana a venit lângă el și s-a lipit de obrazul lui nebărbierit.
E gustos, dar la mama e… acasă și cald.
Vorbele Anei au durut mai tare decât hotărârea divorțului. Andrei s-a uitat împrejur: mobilă scumpă, electrocasnice lucioase, totul renovat. Perfect, dar lipsit de suflet.
Dar, Ana, ce înseamnă acasă? glasul i-a tremurat. Nu e casa și aici? Aveți camerele voastre, jucăriile…
Ilie și-a ridicat privirea. Nu mai era copilăroasă, ci amară, de om mare.
Tati, acasă e când știi unde e fiecare șosetă. E când pe frigider sunt desenele mele vechi, pe care nici nu le băgai în seamă. Ții minte când am luat diplomă la robotică? Acum trei ani…
Andrei a vrut să spună sigur că da, dar a tăcut. Nu-și amintea. Atunci era numai pe drumuri, mereu obosit, mereu cu treburi.
Mama știe la ce detergent am alergie, a continuat Ilie. Ieri m-ai întrebat în ce clasă sunt. Tu ai învățat într-o zi să faci clătite, dar în zece ani n-ai știut să ne cunoști.
Andrei și-a ascuns fața în palme. Așa era. Ani la rând a pus bazele, a adus bani, excursii, dar el, omul, lipsea era doar un bancomat la marginea casei.
N-a pierdut-o doar pe Mariana. Se pierduse pe sine omul care crezuse că familia i se cuvine de la sine, dar nu știuse că adevărata familie se clădește cu răbdare, zi de zi.
S-a auzit soneria. Mariana venise.
Andrei s-a ridicat greu. A pus gecuța Anei, i-a întins rucsacul lui Ilie.
Mersi pentru clătite, tati, Ana l-a pupat pe nas.
Pa, tati. Consola chiar e tare, Ilie și-a pus mâna o secundă pe umărul lui Andrei.
Mariana stătea pe prag, cu o liniște caldă în privire. Îi zărise urmele de făină și tristețea în ochi.
Andrei, ești bine? a întrebat șoptit.
Da, a înghițit nodul. Ana mi-a spus că nu e aici acasă. Are dreptate.
Mariana a așteptat să continue.
O să vin. Dacă mă lăsați. Nu doar să-i iau la mine în muzeul ăsta de apartament o dată pe săptămână. Vreau să-l ajut pe Ilie la proiect. Să fiu cu adevărat prezent. Joi, Ana are serbare… pot să vin?
Mariana a zâmbit abia sesizabil.
Am fi bucuroși, Andrei.
Ușa s-a închis. Andrei a rămas singur. Dar, pentru prima oară, nu s-a dus spre televizor.
A mers la frigider. Pe peretele lui alb nu era nimic.
A scos din dosarul de la ușă un desen vechi, șifonat, de-al lui Ilie o mașină strâmbă și trei oameni. A pus un magnet colorat și l-a prins în mijloc.
Apoi, a căutat contactul lui Ilie:
Ilie, am văzut programul tău de robotică. Miercuri sunt liber. Pot să te iau și să mergem la atelierul acela de care spuneai? Fără clătite, fără console. Doar să vorbim.
Răspunsul a venit repede: Ok, tati. Abia aștept.
Andrei s-a uitat la mâinile lui, apoi la el în oglinda holului. Știa: o casă nu se face într-un weekend. Dar azi a pus prima, adevărata cărămidă.
S-a dus în bucătărie și a început să spele vasele. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că, în casa lui casa pe care abia a început să o construiască nu are rost să duci mai departe mizeria veche. Acum, a înțeles: ca să vrea copiii să rămână, nu trebuie să gătească ca mama. Doar să fie tată. Zilnic. Fără rețetă.
