Andrei stătea pe scăunelul din bucătărie şi urmărea cum zbârnăsc particulele de praf în razele soarelui apunean. În apartamentul 48 de pe strada Independenței era curăţenie cum rar vezi. Sincer, prea multă.
Cu trei luni în urmă, de aici plecase Camelia. A luat cu ea valizele, ficusul şi, cel mai dureros, pe Vlad zece ani şi pe Dorina, minusculă, la şase ani. La început, lui Andrei i s-a părut că-i un fel de libertate. Nu-l mai bate la cap niciun desen animat, nu mai dă cu degetul mic de la picior în călcâiele de la LEGO şi poate mânca sarmale direct din cratiţă.
Dar, după o săptămână, euforia libertăţii s-a dus ca o haină veche. A descoperit că, după atâţia ani de căsnicie, se lenevise complet la treburile casnice. Nici nu-şi mai amintea ce şi câte trebuie ştii și faci într-o gospodărie.
Dar adevărata groază era așteptarea, în fiecare vineri.
Tatii, am ajuns! Dorina a intrat de-a dreptul în hol, aducând cu ea miros de stradă şi de şampon de copii.
Andrei a îmbrățișat-o stângaci. Vlad venea tăcut, cu căştile pe urechi, şi arunca o privire scurtă, evaluativă, către tatăl lui.
Salut, bandă! Intraţi! Vă spun sincer m-am pregătit serios pentru sosirea voastră.
Şi-a jurat Andrei atunci o să fie cel mai bun gazdă din istoria gospodăriei din Chişinău, să-i facă pe copii să n-aibă chef să mai plece. A cumpărat o tigaie scumpă, cu teflon, tocmai de la hipermarket, și-a printat reţeta de clătite de pe Google.
Ce avem la mic dejun? întreabă Vlad sâmbătă dimineață, plictisit, ieșind din cameră.
Clătite! a răcni vesel Andrei, bătându-se cu cocoloașele din aluat. Cu dulceaţă de zmeură, cum vă place vouă.
De-alea ca la mama? întreabă speriat Dorina, urcându-se pe scaun.
Andrei s-a blocat o clipă.
Mai bune decât la mama, promit.
O jumătate de oră şi bucătăria era câmp de luptă: făina pe sprâncenele lui Andrei, pe podea, chiar și pe plinta de la aragaz. Prima clătită morman ghemotocit de aluat. A doua, friptură. A treia un experiment suspect.
Andrei se supăra. Urăa tigaia, plita, neîndemânarea proprie. Îi venea să urle: Da de ce-i aşa greu?!, însă vedea două feţe care-l priveau, abia aşteptând să guste.
Aproape gata a mormăit el, ştergându-se pe frunte.
În cele din urmă, a apărut pe masă o farfurie de clătite aurii. Nu perfecte, ba chiar pe-alocuri arse, dar mirosind a casă. A pus Andrei şi borcănelul cu dulceață de zmeură şi a stat cu ochii pe copii ca la tribunal.
Dorina a luat o muşcătură, a închis ochii concentric.
Bune, tati! Foarte bune.
Vlad a dat din cap, fără să scoată căştile, dar a mâncat trei dintr-o suflare. Andrei a răsuflat ușurat. În piept, simţea ceva ce nu mai simţise de mult. Poate, o victorie? Poate, prăpastia dintre ei începea să dispară, cu fiecare bulgăre de clătite.
Duminica seara rămânea momentul cel mai greu. Era ora aceea de schimb de tură, când bucuria întâlnirii era umbrită de tristeţea despărţirii.
Şedeau în sufragerie. Andrei, în încercarea disperată de a rămâne eroul favoriţilor, le cumpărase consola de gaming la care visa Vlad de minimum șase luni.
Vlad, la ce nivel eşti? Ai trecut de boss-ul ăla nenorocit? l-a întrebat stând pe marginea canapelei.
Da, a răspuns băiatul scurt, lipit de ecran. Mersi, tati. E tare.
Dorina, vrei să-ţi citesc o poveste? Andrei s-a întins după o carte colorată cu povești.
Tati, tu ştii când vine mama? Dorina nu se uita la carte. Îşi urmărea adidaşii, fixaţi lângă uşă.
Într-o oră, scumpa lui tati. Nu-ţi place aici? Avem consolă, clătite, îngheţată. Putem merge la Grădina Zoologică mâine, dacă mai stai o zi
Vlad a lăsat brusc joystick-ul. În cameră s-a făcut linişte.
Tati, aici totu-i bun. Consola e tare. Şi tu te zbaţi, vedem asta.
Andrei a zâmbit, dar a simţit ceva apăsător în piept.
Deci vă place la mine, nu?
Cea mică, Dorina, l-a luat pe Andrei de gât şi s-a cuibărit în barba lui aspră.
Tu găteşti gustos, tati. Dar la mama e acasă şi cald.
Vorbele astea au durut mai rău decât decizia de divorţ. Andrei şi-a arcuit o privire roată prin apartament: mobilă scumpă, electrocasnice sclipitoare, zugrăveală proaspătă. Totul era ca-n reviste. Doar că mort.
Cum adică acasă, Dorina? vocea i s-a tăiat. Nu e şi aici acasă? Pe aici e camera ta, jucăriile tale
Vlad s-a uitat la el. În ochii băiatului nu era copilărie, ci adevăr amar.
Tati, acasă e când ştii pe de rost unde-i şoseta fiecăruia. Când pe frigider sunt lipite desenele mele, nu doar magnetul de la munte. Ţii minte când am adus diploma de la competiţia de robotică, acum trei ani?
Andrei a deschis gura să spună că-și aminteşte. Dar n-a ieșit nimic. Acum trei ani avea mereu delegaţii, şedinţe sau era rupt de oboseală.
Mama ştie ce detergent nu pot folosi, că-mi ies bubițe. Tu, ieri, m-ai întrebat în ce clasă sunt. Tu eşti ca musafirul care vrea să placă. Înveţi rețeta de clătite într-o zi, dar nu ne-ai învățat pe noi în zece ani.
Andrei şi-a acoperit faţa cu mâinile. Era crud de adevărat. Ani de zile a pus fundaţie, a adus salarii, a cumpărat excursii, dar el însuşi nu era acolo. Era un bancomat cu două picioare. O fantomă care se strecură seara spre dormitor.
De fapt, pierduse nu la Camelia. Pierduse la el însuşi, cel de dinainte de divorţ. A crezut că familia e ceva garantat dar era, de fapt, muncă zilnică, de construit şi de rămas cu sufletul.
S-a auzit soneria. Venise Camelia, să-i ia pe copii.
Andrei s-a ridicat ca un pensionar. Şi-a ajutat Dorinei să-şi îmbrace geaca, i-a dat ghiozdanul lui Vlad.
Mersi pentru clătite, tati, Dorina i-a dat un pupic pe vârful nasului.
Pa, tati, Vlad i-a strâns umărul. Consola e chiar faină!
Camelia era în uşă, cu o privire blândă, de om care te înţelege chiar dacă nu-ţi spune tot.
Eşti bine, Andrei? a întrebat ea, încet.
Sunt, a dat el din cap, înghiţind greu. Auzi, Camelia Dorina a zis că la mine nu e acasă. Şi are dreptate.
Camelia nu a zis nimic, lăsându-l să continue.
O să vin. Dacă mă lăsaţi. Nu doar să-i iau la final de săptămână în acest muzeu de apartament. Vreau să-l ajut pe Vlad cu proiectul ala la robotică. Pe bune. Şi la spectacolul Dorinei de joi, vin sigur e ok?
Camelia a zâmbit abia sesizabil.
Ne-ar bucura, Andrei.
Uşa s-a închis. Andrei a rămas singur. Dar de data asta, nu s-a trântit pe canapea la televizor.
S-a dus la frigider, unde nu era nimic personal. A scos dintr-un teanc de hârtii un desen șifonat de-al lui Vlad, ratăcit demult printre acte. O maşină strâmbă şi trei omuleți. A pus o poză cu magnetul la vedere, pe frigider.
Apoi a scos telefonul şi i-a scris lui Vlad.
Vlade, m-am uitat pe programul tău de robotică. Miercuri sunt liber. Vrei să mergem împreună la atelierul ăla de care-mi spuneai? Fără clătite şi fără consolă. Doar să povestim.
Răspunsul a venit după un minut: Ok, tati. Te aştept!.
Andrei şi-a privit mâinile, apoi s-a uitat şi în oglindă. A înţeles: casa nu se face în două zile. Dar azi, a pus prima cărămidă cu sens.
S-a dus la bucătărie să spele vasele. Nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că în casa lui abia începută cu adevărat nu mai avea nevoie de mizerii vechi. Ştia acum: ca să vrea copiii să stea, nu trebuie să gătească mai bine ca mama, ci doar să fie tată. În fiecare zi. Fără reţetă.
