Nu o mai recunoșteam pe soția mea, nu înțelegeam deloc ce se întâmplă cu ea. Rodica mereu făcea curățenie, gătea, călca, iar acum părea că a uitat de toate aceste treburi. M-am interesat cu grijă ce se întâmplă, iar Rodica mi-a răspuns:
Ani la rând v-am slujit, nu pot să mă odihnesc și eu măcar puțin?
Am început să bănuiesc că Rodica are pe altcineva, așa că am decis să-i verific lucrurile. Într-o zi, în geanta ei am găsit o scrisoare ciudată.
Nu o mai recunoșteam pe Rodica nu pricepeam deloc prin ce trece. Eram împreună de șaptesprezece ani și tot acest timp ea nu mi-a dat niciodată motive de îndoială: era bună, răbdătoare, nu ne certam, nu ascundea nimic. De-asta am iubit-o din prima și-am ales-o ca soție. Făcea dimineața terci sau omletă, după serviciu venea într-un suflet acasă și se apuca de cină. Duminica, scotea la călcat exact cincisprezece cămăși câte una pe zi pentru mine și pentru amândoi băieții noștri, deși recunosc, la băieți nu reușeam niciodată să-i aduc la aceeași rigoare ca mine.
Dar deja de două săptămâni la micul dejun aveam doar fulgi cu lapte sau niște sandvișuri pe care trebuia să ni le facem singuri. La cină, cel mult găseam prin frigider ceva rămășițe de la masa de ieri, alteori chiar și doar un bilețel: Vin după ora nouă, puneți la fiert niște colțunași.
Primele zile am dat vina pe conferința pe care o organiza institutul Rodicăi, dar a trecut și conferința, iar viața noastră nu a mai revenit la normal. Am întrebat-o ușor, iar Rodica mi-a zis:
Nu am voie să am și eu viață? De atâția ani vă slujesc pe voi trei. Poate mă odihnesc și eu olecuță!
Sigur că poți, cum să nu, am răspuns eu.
Aș fi vrut să întreb cât durează acest olecuță, dar n-am îndrăznit. Timpul trecea, Rodica dispărea ba la film, ba la teatru, ba la vreo expoziție de artă. Nu-mi plăcea deloc că apăruseră în garderoba ei rochii mai îndrăznețe, iar dimineața, în loc să pregătească micul dejun, se machia liniștită. Gândurile rele au început să mă roadă: să fie oare altcineva în viața ei?
Mi-era rușine de bănuielile mele, dar neliniștea mă rodea. Am început să o urmăresc, să-i cotrobăi prin telefon, să mă uit pe card și chiar prin geantă. Într-o zi, în buzunarul interior al gentii, am găsit o scrisoare veche, uzată, clar citită de multe ori. Era, fără îndoială, o scrisoare de dragoste, cu niște cuvinte pe care doar un bărbat apropiat ar fi putut să le scrie: Rodica, tare-mi lipsesti, nu găsesc cuvinte să-ți spun cât îmi este de greu până când te voi revedea. Peste tot îți aud glasul, îți caut zâmbetul și nu găsesc…
Mi-a fost greu să citesc. Judecând după cât era de ponosită, povestea era veche. M-a durut și mai tare, îmi imaginam că oricât aș fi înțeles o aventură de o noapte cu un coleg de la alt oraș, așa ceva… Oare toate anii aceștia ai noștri au fost minciună?
Am tăcut trei zile, scufundându-mă tot mai adânc în gândurile mele: de câte ori aș fi avut ocazia să calc strâmb, și nu am făcut-o… În a treia zi, n-am mai răbdat.
Știu totul! am spus cu glas stins.
Ce totul? a întrebat surprinsă soția.
Era calmă, poate doar un pic uimită, dar nu m-a păcălit. Eu citisem scrisoarea; nu era loc de greșeală.
Ai pe altcineva! nu am întrebat, ci am declarat.
Rodica a început să râdă.
Ce prostii, Viorel, tu ești serios?
Dacă ar fi plâns, aș fi simțit măcar puțină alinare, dar așa…
Am citit scrisoarea! am spus eu. Mă iei de fraier? Nu se scriu astfel de cuvinte: nu pot aștepta ziua în care vom fi iar împreună, sufletele noastre sunt menite să meargă împreună până la sfârșitul lumii… Of, lasă-mă!
Rodica a râs, lucru care m-a enervat.
Ești serios acum? m-a întrebat ea.
Dar tu?
O priveam pe sub sprâncene, respirând greu.
Deci ai cotrobăit în geanta mea?
Da.
Și ai citit scrisoarea?
Da.
Și nu-ți aduci aminte că tu ai scris-o?
Ce? Cum să…!?
Rodica a oftat, a luat un scaun, a urcat pe el și a coborât de pe ultimul raft o cutie. A deschis-o, a răscolit printre hârtii, a scos un plic și mi l-a întins.
Uite, citește. Atunci ți-ai accidentat mâna și ai scris cu stânga.
Am citit pe plic numele meu și adresa din alt oraș într-adevăr, era al meu, dar scrisul… Mi-am amintit vag de accident, când căzusem prost pe un șantier. Să fi fost atunci?
Dar de ce porți scrisoarea cu tine? am întrebat posomorât.
Psihologul mi-a recomandat, a răspuns liniștită.
Un psiholog?
Da, Viorel, am obosit. Toată viața vă slujesc pe voi trei bărbați. Viața mea, de când s-a născut Vlad, nici nu mai există. Nici mulțumesc nu aud mereu de la voi! Flori primesc doar de 8 martie, iar cuvinte de dragoste… am și uitat cum sună. Eu tot femeie sunt, nu-s chiar bătrână. Mărturisesc, m-am gândit chiar la divorț. Dar avem o familie bună, și am ales să lupt. De aceea am mers la specialist. Mă ajută cu sfaturi și încerc să le urmez.
M-a uimit mărturisirea ei. Divorț? Chiar vrea să se despartă?
Și, te ajută sfaturile? am întrebat.
Uneori, a zâmbit Rodica.
Și scrisorile?
Îmi reamintesc de dragostea noastră.
Am dat din cap. Aveam nevoie să mă gândesc. M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Nu am mai vorbit despre asta.
***
Dimineața, când s-a trezit Rodica, în casă mirosea a vanilie și era veselie. Nu înțelegea ce se întâmplă, până a intrat în bucătărie.
Fiul cel mare pregătea omletă. Cel mic punea papanași în farfurii. Pe masă era vaza cu florile ei preferate.
Ce-i aici? a întrebat mirată.
Bună dimineața, mamă! a spus cel mic. Vrei ceai sau cafea?
Rodica nu putea să creadă.
Cafea, a răspuns.
Omletă sau papanași?
Papanași
Nu era nicăieri bărbatul casei, dar Rodica a știut că el era în spatele acestei surprize. Când s-a așezat la masă și a gustat primul papanaș, a apărut și soțul. Mi-am apropiat de ea o hârtie împăturită.
Bună dimineața, iubita mea!
Ce-i asta?
O nouă scrisoare, am zâmbit. Ca să ajute, de data asta sigur.
Rodica a zâmbit și ea, și din acea dimineață parcă totul s-a schimbat. Nu, nu în fiecare zi am avut mese festive nu există minuni zilnic. Dar uneori se mai întâmplau. La cinema nu mai mergea singură, mergeam și eu cu ea. Căsnicia s-a salvat.
