Ion nu o mai recunoștea pe soția sa, nu pricepea ce se întâmplă cu ea. Ileana mereu făcea curat, gătea, călca rufe, iar acum încetase cu toate acestea. Ion a întrebat-o cu grijă ce are, iar Ileana i-a răspuns simplu:
Atâția ani am avut grijă de voi, măcar un pic pot să mă odihnesc și eu!
Bărbatul s-a îngrijorat, gândindu-se că poate Ileana are pe altcineva, așa că a decis să verifice lucrurile soției. Și-a găsit ochii, pe nepusă masă, în geanta Ilenei, asupra unui scrisoric ciudat.
Trecuseră deja șaptesprezece ani împreună. Ion se minuna: până acum Ileana fusese mereu răbdătoare, bună, niciodată nu făcea scandal și nu ascundea nimic. Întotdeauna dimineața pregătea mămăligă, papară sau ouă jumări, iar după serviciu intra direct în bucătărie să gătească cina. Duminicile, călca la milimetru cincisprezece cămăși, una pe zi pentru el și pentru cei doi băieți ai lor, deși băieții nu erau la fel de grijulii ca tatăl lor.
Acum, de două săptămâni, la micul dejun tot ce găseau prin bucătărie erau fulgi de ovăz sau sandviciuri, pe care îi sfătuia să și le pregătească singuri. Seara, cu noroc, îi aștepta aceeași mâncare ca la prânz, alteori doar un bilețel scurt: Vin după ora nouă, puneți niște plăcinte la fiert.
Primele zile Ion a dat vina pe colocviul de la facultatea unde lucra Ileana, dar colocviul trecuse și viața nu revenise la normal.
A întrebat-o cu blândețe ce se întâmplă.
Nu am voie să am și eu o viață a mea? Atâția ani v-am slujit pe toți, nu merit puțină odihnă?
Da, sigur, nu-i nicio problemă, îi răspunse el.
Ion voia să știe totuși cât ține puțină odihnă, dar nu s-a încumetat să întrebe. Timpul trecea, iar Ileana ba era la film, ba la teatru, ba la o expoziție de ceramică. Însă cel mai rău era că în dulapul Ilenei apăruseră rochii îndrăznețe, iar diminețile le petrecea fardându-se, nu gătind. Gânduri negre îi cuprinseseră inima lui Ion o fi apărut cineva în viața ei?
Rușinat, dar neliniștit, Ion a început s-o urmărească și să-i cotrobăie printre lucruri. S-a uitat prin telefon, a verificat plățile de pe cardul de lei moldovenești, chiar și conținutul poșetei. Și acolo, într-un buzunar ascuns, găsi o scrisoare veche, mototolită și puțin decolorată, citită probabil de multe ori. Era evident scrisă de un bărbat care îi era foarte apropiat: Ileana, cât de tare-mi lipsești, nu găsesc cuvinte să-ți spun cât de greu e să aștept să te revăd. Pretutindeni îți aud vocea, îți caut zâmbetul și nu-l găsesc…
Îi era greu să citească. Scrisoarea părea veche, semn că această poveste dura de mult. Ion era împietrit să fi fost toată căsnicia lor o minciună? Ar fi înțeles o aventură trecătoare cu un coleg de serviciu, însă așa…?
Trei zile a tăcut, tot mai adâncit în gândurile lui. Își amintea câte ispite îi trecuseră și lui pe lângă urechi, dar el întotdeauna fusese cinstit… A treia zi, nu a mai rezistat.
Știu tot, a spus cu voce joasă.
Ce anume? a răspuns Ileana mirată.
Tonul ei era liniștit, poate doar ușor surprins. Nimic nu putea să îl facă să se îndoiască: el personal citise scrisoarea.
Ai pe altcineva, nu a întrebat, ci mai degrabă a afirmat.
Ileana a râs.
Ce prostii spui, Ioane! Sper că nu vorbești serios.
Dacă măcar ar fi recunoscut sau ar fi plâns, i-ar fi fost mai ușor. Dar așa…
Am citit scrisoarea! a spus Ion. Nu-mi poți spune că nu ai așa ceva: nu mai pot de dorul tău, abia aștept ziua când iar vom fi împreună, sufletele noastre sunt menite să rătăcească împreună, până la sfârșitul lumii… Bleah, oftează el.
Atunci Ileana a râs din nou, iar lui Ion nu i-a picat deloc bine.
Chiar ești serios acum? l-a întrebat ea.
Dar tu?
O privea de sub sprâncene, respirând greu.
Deci ai cotrobăit în geanta mea?
Da.
Și ai citit scrisoarea?
Da.
Și nu-ți amintești că tu ai scris-o?
Eu? Ce? Ion abia pricepea ce aude.
Mi-ai scris acea scrisoare când erai la Deva, iar eu eram acasă cu Vlad. Ții minte?
Crezi că nu-mi cunosc scrisul? Și nu puteam eu să scriu așa ceva!
Ileana a oftat, a pus o scaună, a urcat și a scos din dulap o cutie. A deschis-o, a căutat printre scrisori și i-a întins un plic.
Uite, atunci ți-ai lovit mâna la cules de struguri și ai scris cu stânga.
Ion citește pe plic numele și adresa: totul corespundea, numai scrisul era altfel. Îi veni în minte vag accidentul de la vie. Să fi fost atunci?
Dar de ce cari scrisoarea după tine? întreabă el morocănos.
Mi-a recomandat psihologul, răspunse calm Ileana.
Psihologul?
Da, Ioane… Am obosit. Am crescut trei bărbați, de când s-a născut Vlad n-am mai avut viață de femeie. De la voi abia dacă aud mulțumesc. Flori primesc doar de 8 Martie, de cuvinte frumoase nu mai știu nici cum sună. Și totuși, nu sunt bătrână… M-am gândit serios la divorț. Dar am apreciat familia noastră și-am stat pe gânduri. Din acest motiv am mers la psiholog. Și mă sfătuiesc cu ea.
Mărturisirea Ilenei l-a bulversat. Divorț? Chiar voia să-l lase?
Și sfaturile te ajută? întreabă el încet.
Uneori, zâmbește Ileana.
Și atunci scrisorile?
Ca să-mi amintesc că am fost iubiți.
Ion a dat din cap, gânditor. Avea nevoie de timp. S-a ridicat și a ieșit pe balcon. Despre asta n-au mai discutat.
***
A doua zi dimineață, când Ileana s-a trezit, în casă mirosea a vanilie și era neobișnuit de multă forfotă. Nu pricepea de unde vine tot zgomotul, până a intrat în bucătărie.
Băiatul cel mare frigea omletă. Cel mic așeza papanași pe farfurii. Pe masă o vază cu liliac, florile ei preferate.
Ce înseamnă asta? întrebă nedumerită.
Bună dimineața, mamă! zise cel mic. Ce dorești, ceai sau cafea?
Ileana nu-și credea ochilor sau urechilor.
Cafea…
Omletă sau papanași?
Papanași…
Soțul nu era nicăieri, însă Ileana a știut că el aranjase totul. Când a mușcat din primul papanaș, Ion a intrat și i-a întins o hârtie pliată.
Bună dimineața, iubita mea!
Ce e asta? a întrebat ea.
O scrisoare nouă, i-a zâmbit Ion. Poate, de data asta, sigur va ajuta.
Ileana i-a zâmbit larg și, din acea zi, lucrurile au început să se așeze. Nu primea astfel de mese zilnic, căci nu există minuni în fiecare zi, dar din când în când, se mai întâmplau. Și la film sau la expoziții nu mai mergea singură Ion îi era adesea alături cu drag. Căsnicia lor fusese salvată.
