Victor nu-și mai recunoștea soția, nu înțelegea deloc ce s-a întâmplat cu ea. Anișoara mereu făcea ordine, gătea, călca rufele, şi acum parcă nu-i mai păsa de niciuna dintre aceste lucruri. Victor a întrebat-o cu grijă ce se întâmplă, iar Anișoara i-a răspuns, destul de tăios:
Timp de atâția ani am avut grijă de voi toți, n-am dreptul să mă odihnesc și eu un pic?
În clipa aceea, lui Victor i s-a părut că Anișoara are pe cineva, cineva care o face să nu le mai dea atenție celor de acasă. Și, pentru că nu-i dădea pace gândul, a început să-i scotocească lucrurile. Uitat a în geanta ei și acolo a găsit o scrisoare ciudată.
Victor era pierdut. Nu-și mai recunoștea soția, nu își putea da seama ce s-a schimbat atât de mult la ea. Ei erau împreună de șaptesprezece ani, și niciodată înainte nu văzuse la Anișoara o atitudine de genul acesta mereu i-a plăcut liniștea, era înțelegătoare, n-a avut secrete față de el, exact pentru asta o alesese. La micul dejun le făcea totdeauna terci ori omletă, venea fugă acasă după muncă, pregătea cina, și duminica era ziua de călcat cămăși cincisprezece bucăți, una pentru fiecare zi, atât pentru el cât și pentru cei doi fii. Băieții nu reușiseră însă să deprindă ordinea și punctualitatea pe care Victor și-o dorea, dar cu timpul s-au mai adaptat.
Acum, de două săptămâni, la micul dejun serveau fulgi de porumb sau sandvișuri, și nici măcar nu le pregătea ea faceți-le singuri, băieți!. La cină, dacă aveau noroc, găseau ce rămăsese de la masa de ieri, iar uneori doar un bilețel: Vin după nouă, fierbeți niște colțunași.
La început, Victor pusese totul pe seama unei conferințe la universitatea la care lucra Anișoara, dar conferința trecuse, iar viața nu revenise la tiparul obișnuit.
S-a hotărât să nu mai tacă:
Am eu voie să am și eu viața mea? Doamne, îi servesc pe voi de ani și ani, vreau și eu pauză!
Sigur că poți, Anișoara, zice Victor, dar în sinea lui se întrebă: cât o dura pauza asta?
Timpul trecea, iar Anișoara ba era la cinema, ba la teatru, ba la nu știu ce expoziție de sculptură. Ce-l enerva cel mai tare era că, în șifonierul ei, apăruseră rochii mult mai îndrăznețe, și dimineața, în loc să gătească, se machia în liniște, își dădea cu rimel și ruj. Gânduri negre îi intrară în suflet: dacă are pe altcineva?
Îi părea rău de suspiciunile sale, dar până la urmă nu s-a mai stăpânit: a început să o urmărească, să verifice telefonul, cheltuielile de pe card, să caute prin poșetă. Și, acolo, în buzunarul ascuns, a dat peste o scrisoare veche, mototolită, cu semne clare că fusese deschisă și recitită de multe ori. Scrisul era cald și apropiat: Anișoară, mi-e dor de tine de nu mai pot, nu găsesc cuvinte să-ți spun cât mi-e de greu să aștept să ne revedem. Oriunde merg, parcă aud glasul tău, îți caut zâmbetul și nu-l găsesc
A simțit un nod în gât. Dacă scrisoarea era atât de veche, oare idila dura de mult? Poate Anișoara avea o poveste de dragoste ascunsă demult? Gândul că poate toți anii aceștia a trăit într-o minciună i-a făcut inima zob.
A tăcut trei zile. Cu cât tăcea, cu atât îi creșteau neliniștile își amintea de câte ori avusese și el ocazia să greșească, dar nu o făcuse niciodată… În a treia zi n-a mai rezistat.
Știu tot, Anișoara! a spus el apăsat.
Ce să știi, măi Victor? a răspuns ea mirată, dar calmă.
În vocea ei nu era nici urmă de teamă, doar surpriză, ceea ce l-a surprins și mai tare. Dar el văzuse scrisoarea, nu putea greși.
Ai pe altcineva! Nu mă mai poți minți!
Ea începu să râdă.
Ce aberații spui, Victore. Serios vorbești?
Parcă îl supăra și mai tare reacția ei.
Am citit scrisoarea! Crezi că se scriu asemenea lucruri prietenilor? Nu pot aștepta ziua când vom fi din nou împreună, sufletele noastre sunt menite să meargă mână în mână până la sfârșitul lumii Mă lași! a mai spus el cu năduf.
Anișoara, calmă, a râs din nou, ceea ce l-a enervat și mai tare pe Victor.
Tu chiar crezi ce spui?
Dar tu?, bombăni Victor cu ochii întunecați.
Deci ai umblat la poșeta mea?
Da.
Și ai citit scrisoarea?
Da
Și nu mai ții minte că tu ai scris-o?
Poftim? a întrebat Victor, buimăcit.
Da, tu mi-ai trimis-o! Când ai fost plecat cu serviciul, iar eu stăteam cu Vlad. Ți-ai rupt mâna atunci, și ai scris stângaci. Îți mai amintești?
Victor privea în gol. Chiar el? Făcuse accident la șantier, însă putea fi el? Ea s-a ridicat, a dat deoparte niște lucruri din dulap, a scos o cutie, iar din ea un plic. I l-a întins.
Ține, uite, cu adresa ta, orașul Chișinău, cum să nu-ți recunoști scrisul? Scriai cu stânga, râdeam atunci ca niște copii…
De-abia atunci își aminti vag: fusese plecat în delegație la Iași, se accidentase, scria oribil, dar i-a trimis scrisoare de dor.
Dar de ce mai porți scrisoarea cu tine? a întrebat Victor, cam trist.
Psiholoaga mi-a recomandat, zise ea liniștită.
Ai fost la psiholog?
Da, Victore. M-am simțit epuizată. Eu am tot purtat casa pe umeri, de când l-am născut pe Vlad nu mai am pic de viață pentru mine! Chiar și un simplu mulțumesc nu primesc de la voi. Flori îmi aduci doar pe 8 martie, de dragoste nu mai știu de când n-ai mai spus. Și totuși nu-s nici bătrână, nici cenușăreasă. M-am surprins gândindu-mă să plec, dar țin la familia noastră, așa că am cerut ajutorul unei specialiste. Îmi dă teme, eu încerc să le urmez.
Victor nu mai știa ce să spună. Anișoara vrea să divorțeze?
Și te ajută, ce-ți zice psiholoaga?
Câteodată, da, zise ea zâmbind.
Și scrisorile?
Ca să-mi aduc aminte că am avut dragoste la început.
Victor a dat din cap, nu a mai zis nimic. S-a dus pe balcon să răsufle. N-au mai pomenit nimic de scrisoare după aceea.
***
Dimineața următoare, când s-a trezit Anișoara, casa mirosea a vanilie și era mai gălăgioasă ca de obicei. Nu știa ce se întâmplă, până a intrat în bucătărie.
Fiul cel mare făcea omletă. Cel mic așeza pe farfurii papanași. Pe mijlocul mesei, un buchet din florile ei preferate.
Ce-i aici?, a întrebat ea.
Bună dimineața, mami, a spus mezinul. Ce vrei, ceai sau cafea?
Nu-i venea să creadă parcă visa.
Cafea…, a șoptit.
Omletă sau papanași?
Papanași…
Victor nu era acolo, dar ea și-a dat seama cine a organizat totul. Când a gustat primul papanaș, el a apărut la ușă și i-a întins o coală împăturită.
Bună dimineața, draga mea.
Ce e asta?
O nouă scrisoare, i-a zâmbit Victor. Să fiu sigur că merge.
Anișoara a zâmbit și ea, și de atunci, lucrurile s-au mai așezat. Nu-i aștepta zilnic mic dejun ca în povești, că nu-i lumea perfectă, dar uneori se întâmpla. Și la cinema nu mai mergea singură Victor o însoțea de fiecare dată cu drag. Căsnicia lor a prins din nou rădăcini.
