Ana zace în pat de câteva zile, fără putere, incapabilă să se ridice. Nu o doare nimic, dar totul pare greu și capul îi zumzăie, iar să se trezească parcă nu are niciun rost.
Pentru ce? se întreabă Ana cu glas stingher, toate treburile vieții le-am făcut: am crescut copiii, i-am condus pe părinți pe ultimul drum. Și-acum parcă am rămas fără rost. Anii s-au dus pe nesimțite, ca vântul pe câmp.
Nu are chef de nimic. Ana privește prin cameră: ici-colo pe tavan atârnă fire de pânză de păianjen. Ochii îi cad pe fereastra ce dă spre grădina din spate, de-acum năpădită de buruieni. Pe-afară se luminează de ziuă și Ana, oftând, închide ochii să doarmă.
În somn o visează pe mama ei. Ana se miră, pentru că mama nu i s-a arătat în vis decât o singură dată, acum trei ani, imediat după înmormântare. Mama îi zâmbea blând, întinzându-i mâinile, ca și cum ar fi vrut să o îmbrățișeze și să-i netezească părul, așa cum făcea odinioară, dar o barieră nevăzută le desparte.
Fata mea dragă, îi șoptește mama, mâine e ultima ta zi
Ana tresare și se ridică brusc din pat, tremurând toată.
Cum adică ultima? S-a terminat? De ce atât de repede? strigă ea spre pereți.
Ana își imaginează cum ar arăta totul după ea: tolănită pe acest pat, fără suflare, copiii și rudele venind din toate părțile Casa e în haos, iar în grădină nu se mai știe ce și unde crește, nici de mâncare nu e nimic. Ana aleargă dintr-o cameră în alta, fără să știe cu ce să înceapă.
Intră în bucătărie și începe să frământe aluat: Până la seară crește, fac plăcinte. Dacă mai ajung până atunci.
Umple un lighean cu apă, ia o cârpă și șterge fiecare colțișor de praf. Ridică tot ce era împrăștiat, și, la final, freacă podeaua.
Na, gata, e curat în casă! suspină Ana.
Acum urmează grădina. Ana cotrobăie ca în transă, nu simte nici foamea, nici oboseala. În minte îi răsună un singur gând: Ultima zi! Ultima zi!
Abia după ce smulge și ultimul fir de buruiană de pe straturi, simte picioarele cum îi dor.
Trebuie să mă odihnesc. Nu, nu acum, mai târziu.
Își amintește de aluat și se întoarce în casă.
Curând plăcintele aburesc pe masă.
Dacă or veni mâine copiii, or să bea un ceai, or mânca plăcinte, or pomeni-o pe mama lor, spune printre lacrimi Ana. Ia să gust și eu una. Uf, ce bune-s, moi ca puful!
Stă Ana la geam, gânditoare:
E frumos totuși să trăiești pe lume…
Dar trebuie să se pregătească pentru ce-o veni. Ana începe să cotrobăie prin șifonier, alegând ce să îmbrace. În cele din urmă alege o rochie nouă, neînsăilată niciodată.
Se strecoară la oglindă, își aranjează părul, puțin machiaj, trage rochia pe ea și se privește; involuntar zâmbește:
Ce frumusețe! Pe mine m-ar trebui de măritat, nu de înmormântat!
Dar cu soarta nu te joci. Se pune pe pat, dar n-apucă să se culce, pentru că se aude o mașină oprind la poarta casei. Claxon.
La vecini, se gândește Ana, mereu le vine cineva.
Peste câteva minute se aud bătăi în ușă. Și iar.
Oare-or sosit copiii? Se strecoară la fereastră. Nu știe mașina.
Ce mașină frumoasă! scapă Ana fără să vrea. Cine știe cine s-o fi rătăcit? Mergi să vezi.
Dă zăvorul de la ușă jos și deschide. Pe prag stă un bărbat, aranjat, dichisit. Ana îl scanează din creștet până-n tălpi.
Ia, s-a gătit ca pentru nuntă!, îi trece prin minte.
Sunteți Ana? întreabă bărbatul.
Da…
Eu la dvs am venit. Mă scuzați, am întârziat pe drum…
Aveți nevoie de ceva? se miră Ana.
Da, bâlbâie el.
Cred că ați greșit casa.
Nu, nu, exact la dumneavoastră vroiam. Îmi pare rău că am năvălit așa, neașteptat.
E cam târziu pentru musafiri. Vă ascult.
Știu, iertați-mă, nu m-am încadrat la timp, sunt din altă parte și am rătăcit drumul.
Văzându-i confuzia, Ana tace, așa că bărbatul continuă:
Mă numesc Sergiu. Am vrut să vă cunosc.
Pe ziua de azi aveam și alte planuri, gândește Ana.
De unde știți de mine? se miră ea.
V-am trimis cerere de prietenie pe Skype, dar intrați rar. Am găsit cumva adresa și am venit.
Ce să fac cu tine acum?, se gândește Ana.
Sergiu, să mă scuzați, eu de mult nu mă mai întâlnesc cu nimeni și nu vreau să schimb nimic la vârsta mea. Cred că ar fi bine să mergeți acasă.
Poate aveți dreptate, trebuia să sun întâi. La revedere, Ana.
Bărbatul face cale-ntoarsă spre mașină, dar la jumătate se răzgândește și-i întinde o cutie cu bomboane scumpă.
Iertați-mă.
Apoi se duce spre mașină.
Ana se simte stingherită, i se face brusc milă. Dacă omului i-o fi foame după drum…
Sergiu, stați, veniți să vă dau un ceai măcar.
Sergiu se luminează, ridicându-se sprinten.
Cu mare drag, Ana!
Intru înăuntru.
Spălați-vă pe mâini, prosopul e acolo.
Ana pune ceaiul în căni, scoate plăcintele călduțe pe masă.
Poate vă e foame? întreabă ea.
Dacă se poate…
Sigur, poftiți din plin!
Și Ana simte că și ea e ruptă de foame, noroc că a făcut de ajuns. Rapid aranjează masa.
Poftă bună! urează amândoi deodată și râd.
Pentru prima dată după multă vreme, Ana mănâncă cu poftă. Ce bine se simte lângă acest om necunoscut. Sergiu se dovedește un om interesant, fără pereche. După o oră, parcă-l cunoaște de când lumea.
Ana, orice ai nevoie, spune, eu te ajut.
Ana-i observă hainele și zâmbește timid.
Ajutor? Măi, tare mi-ar prinde bine! A plecat acoperișul de la șopron, gardul se ține în cuie…
Sergiu se gândește o clipă:
Te ajut, le rezolv eu toate.
Se pregătește să plece.
Mulțumesc, totul a fost gustos. Nu-ți cer să mă găzduiești, știu că nu-i potrivit. Noapte bună, Ana.
Drum bun, Sergiu!
Ana strânge de pe masă, se așază puțin și merge la culcare, sau, mai degrabă, la moarte, cum își spunea.
Somnul o ia pe sus, o fi și din oboseala unei zile întregi.
Fată, de ce-ai fugit aseară și n-ai ascultat până la capăt? mama o aștepta cumva, azi a fost ultima zi din viața ta de singurătate. Am văzut că ți-e greu, așa că ți-am trimis un înger să-ți fie alături. Ai grijă de el, cum e de-al tău.
Pe cine? Îngerul vostru deja a fugit, s-o speriat, prea mult de lucru
Mama îi face cruce și dispare în lumină.
Dimineața, înainte să se lumineze bine, Ana e trezită de un zgomot de mașini. Se uită pe geam și vede un camion plin cu materiale de construcție. Intră-n curte, și alt camion la rând, din care sar bărbați să descarce scânduri.
Ce-i asta? Eu n-am comandat nimic!
Ar vrea să iasă să strige, dar îl vede pe Sergiu care le arată oamenilor unde să pună materialele.
După ce termină, bărbații pleacă.
Ana iese uimită.
Doamne! Poți construi o casă din toate astea!
La amiază se mai oprește o altă mașină, de unde se descarcă foi de tablă, alte materiale…
Gardul, înțelege Ana, așa și-a făcut și vecina. Mereu i-am admirat gardul cel nou.
Muncitorii se apucă pe loc de lucru. Printre ei îl vede pe Sergiu, care nu doar supraveghează, ci și pune mâna la treabă.
Ana încearcă să-l oprească:
Sergiu, dar de ce? Nu trebuia…
Ană, nu-ți fă griji, va fi bine, du-te în casă, azi e frig.
Ana e complet descumpănită. Viața a învățat-o să nu se încreadă în bărbați. Avusese doi, dar niciunul nu se ținuse de ea. Mereu s-a descurcat singură. Nu știa ce să creadă.
Timpul trece repede cu forfotă de lucru. După câteva zile gardul e ridicat, șopronul e nou, podeaua schimbată și soba dregită. Dar Ana tot nu crede, tot îl bănuie pe Sergiu.
Ce-o vrea de la mine? Poate ar trebui să-i dau bani…
Dar nici nu are. Dă cât poate, restul cu vremea.
Când Sergiu vine în casă, ostenit, dar împăcat, Ana îi spune:
Sergiu, îți sunt recunoscătoare, nu știu de ce faci toate astea pentru mine…
Ana, nu vorbi așa.
Îi întinde banii.
Ia-i, nu-s mulți, dar ți-i dau, că trebuie plătit omul la muncă.
Ana, pentru ce? Nu trebuie!
Ia-i, trebuie să plătesc…
Sergiu se supără și pleacă. Ana aude apoi motorul mașinii. Nu se întoarce azi, nici mâine, nici peste o săptămână…
Nu știe ce să facă. O durere grea îi apasă sufletul. Nu se mai poate gândi la nimic, s-a îndrăgostit ca o adolescentă.
De ce l-am jignit? Cum să trăiesc fără el? se întreabă ca și cum l-ar fi cunoscut o viață.
Merge fără țintă pe drum, o oprește vecina, care știa tot ce mișcă-n sat.
Ană, nu-l lăsa pe omul ăsta să plece! Ai văzut ce-a făcut pentru tine, gospodar, nu glumă!
Dar a plecat de mult, oftează Ana.
Vai de capul tău, la cotitura spre sat are mașina de aseară!
Unde? Unde?
La cotitură…
Ana deja gonește, sperând să-l vadă. Nu-i nimeni pe drum.
S-a jucat cu mine, vai de sufletul meu…, se tânguie Ana și se întoarce acasă singură.
Noaptea nu găsește somn. Învelește un pled pe umeri și iese pe prispă. E frig, se bagă la colț pe treaptă.
De ce sunt așa nefericită și cam prostuță? rostește Ana cu lacrimi în ochi.
Nu mai rezistă și plânge cu sughițuri.
Dintr-o dată, cineva o ridică în brațe, îi sărută obrajii sărați de lacrimi.
Ana, nu plânge! o roagă Sergiu.
Unde-ai fost? De ce-ai plecat?
N-am plecat, n-am putut, te iubesc prea mult.
Și eu te iubesc. Mai mult decât viața.
Ana se cuibărește la pieptul îngerului trimis de sus.
Mulțumesc, mamă… șoptește Ana, plângând, dar de data asta de fericire.
