Ana zăcea în pat deja de câteva zile, fără vlagă, fără vreo durere anume, doar cu o amețeală generală și o lipsă totală de chef de viață. Parcă era prinsă în vreo sfoară, trasă de niște forțe nevăzute.
Pentru ce să mă ridic? gândea Ana, toate datoriile mi le-am făcut în viața asta: am crescut copiii, pe părinți i-am condus la cele veșnice. Și-acum ce mai rămâne? Anii s-au dus pe nesimțite și hop, parcă nu mai am treabă nicio treabă.
Nu-i venea să facă nimic. Ana privi în jur ici-colo pe la colțuri atârnau firicele de pânză de păianjen, iar fereastra spre grădină grădină în care buruienile câștigaseră de mult teren. Se crăpa de ziuă. Ana închise ochii și ațipi.
În vis îi apăru mama. Era prima dată de la înmormântare, trei ani în urmă, când o visa. Mama o privea așa cald, cu drag, întindea mâinile spre ea, să o mângâie pe cap ca pe vremuri, dar o barieră parcă invizibilă nu îi permitea asta.
Fato, mâine-i ziua ta din urmă…
Ana se trezi brusc, scuturată ca de un fior.
Cum adică ultima? S-a terminat totul așa repede? striga ea, disperată și uimindu-se de sine însăși.
Și-a imaginat totul: ea, Ana, pe pat, fără suflare, copiii, rudele, vecinii tot satul la ușă. În casă vraişte, grădina un dezastru, nici de-ale gurii nu-s. A sărit din pat și-a început, ca un titirez bezmetic, să-și facă de lucru prin casă.
S-a repezit în bucătărie, a pus de-un aluat: Până diseară dospește coc niște plăcinte… dacă mai apuc!
A umplut ligheanul cu apă, a luat cârpa, a șters praful în fiecare ungher. A strâns tot ce era împrăștiat, apoi s-a luat de podele.
Gata, s-a făcut curățenie! a răsuflat Ana ușurată.
Apoi, grădina. A tăvălit-o de-a dreptul, a smuls tot ce se putea smulge, n-a simțit nici foame, nici oboseală. Doar gândul Ultima zi! îi tot bătea în cap.
Când a terminat cu stratul din urmă, picioarele îi vuiau.
Mai stau să-mi trag sufletul ei, lasă, mă odihnesc eu altădată.
A intrat în fugă după aluat.
Plăcintele ieșiseră deja rumene și pufoase.
Iată, când vin copiii mâine, or avea cu ce să bea un ceai, s-o pomenească pe mama lor spuse Ana, cu lacrimi în glas. Ia să gust Mmm, bune de tot!
Apoi s-a așezat la fereastră, meditând:
E frumos, totuși, să trăiești pe lumea asta!
Dar, ce să-i faci, trebuie să mă pregătesc de plecare.
A început să-și răscolească lucrurile, să aleagă cu ce să se îmbrace. În cele din urmă a ales rochia aia nouă, pe care n-a apucat nici măcar la biserică s-o poarte.
S-a pieptănat, și-a pus puțină pudră, a îmbrăcat rochia și și-a aruncat o ultimă privire în oglindă, oftând cu un zâmbet:
Ce mai, frumusețe! Asta nu-i de înmormântare, e de măritiș!
Dar nu te pui cu soarta… s-a așezat pentru ultima dată pe pat. Nici n-a apucat bine, când a auzit zgomot de mașină în fața porții. Claxon scurt.
Or fi la vecini, la ei tot vin neamuri cu mașina, și-a zis Ana.
Dar cineva a bătut la ușă, iar apoi din nou și din nou.
Să nu fie copiii! s-a apropiat de fereastră și s-a uitat. Mașina nu-i cunoșcută.
Ce mașină șmecheră! i-a scăpat fără să vrea. A deschis totuși ușa. În prag, un bărbat aranjat, îmbrăcat la patru ace. Ana l-a măsurat din cap până-n picioare.
S-a dichisit ca la nuntă! i-a trecut prin cap.
Dumneavoastră sunteți Ana? a întrebat el.
Eu sunt…
Am venit pentru dumneavoastră. Iertați-mă că întârzii, drumul lung…
Dar ce treabă aveți?
Bărbatul s-a bâlbâit, vizibil stânjenit.
Sincer, cred că ați greșit casa
Nu, nu chiar la dumneavoastră am venit! Iertați venirea asta netocmită.
Da târziu pentru vizite. Vă ascult.
Știu, e cam târziu. Am ajuns și greu, că m-am rătăcit pe drum.
Văzând confuzia din ochii Anei, omul continuă:
Eu sunt Sergiu. Și vreau să vă cunosc.
Aveam alt program azi, mormăi Ana în minte.
De unde mă știți?
V-am cerut prietenia pe Skype, dar v-am găsit greu activă. Așa că am tot căutat și-am venit.
Și-acum ce mă fac cu el? se gândi Ana.
Iertați-mă, Sergiu, eu nu prea mai fac cunoștințe și nici nu vreau să-mi schimb viața. Mai bine mergeți acasă.
Aveți dreptate, cred că trebuia să vă sun întâi. Săru-mâna, Ana.
S-a îndreptat spre mașină, dar pe jumătate de drum a lăsat în mâna Anei o cutie elegantă de bomboane.
Iertați-mă!
Și a pornit iar spre mașină.
Anei i s-a făcut milă; pesemne că omul nici n-a mâncat ceva toată ziua, săracu’.
Sergiu! Stați, veniți măcar să beți un ceai.
Sergiu s-a luminat la față.
Bucuros, Ana!
Au intrat în casă.
Spălați-vă pe mâini că prosoapele-s acolo.
Ana a turnat ceai în căni și a pus pe masă plăcintele.
N-ați vrea și de-ale gurii? l-a întrebat.
Cu plăcere, dacă se poate…
Desigur, la masă! Poftă bună!
Și Ana a realizat că nu mai mâncase nici ea nimic. A pus repede tot ce avea prin frigider pe masă.
Poftă bună! au spus amândoi odată și au izbucnit în râs.
Ana a mâncat pentru prima oară cu poftă, după atâta timp. Era liniștită, parcă o cunoștea pe Sergiu de-o viață; el era glumeț, simpatic, știa să asculte și să povestească.
Ana, dacă aveți nevoie de ceva, să ziceți!
Ana s-a uitat la el și a zâmbit.
Sigur, ajutor? Saraia s-a înclinat și gardul e numai cuie ruginite…
Sergiu a rămas pe gânduri.
Ana, le rezolv eu pe toate.
S-a grăbit să se ridice.
Mulțumesc de ospitalitate. Nu cer să rămân peste noapte, ar fi necuviincios. Săru-mâna, Ana!
Drum bun, Sergiu!
Ana a strâns masa, a stat un pic și s-a dus la culcare de fapt, ca să moară.
Somnul a venit repede, probabil de la oboseala din ziua aceea.
Fata mamii, de ce-ai fugit ieri din vis? mama o aștepta deja. Azi era ultima zi din singurătatea ta. Am văzut cât ți-e de greu; ți-am trimis un înger păzitor. Ai grijă de el, fată dragă.
Pe cine să am grijă, mamă? Îngerul vostru s-a speriat de muncă și a fugit
Mama a făcut semnul crucii și s-a risipit în lumină.
Dis-de-dimineață, Ana a fost trezită de zgomot de camion. S-a uitat pe geam: camionul era burdușit cu scânduri, țigle, tot ce-i trebuie omului la construcții și reparații. S-a mai oprit o mașină, din care au coborât niște bărbați, care au început să descarce materialele.
Ce se întâmplă aici? Eu nu am comandat nimic!
Voia să iasă să țipe să-și ia tot calabalâcul, dar l-a văzut pe Sergiu arătând unde să se descarce ce și cum.
După ce au terminat, au plecat toți.
Așa material îți ajunge să-ți faci casă de la zero! mârâi Ana, încă debusolată.
După prânz, altă mașină: de data asta aduceau tablă și alte minuni.
Aha, fac gard nou exact ca vecina de peste drum, care tot cu așa camion și-a făcut gardul, își aminti Ana, mereu cu ochii în curțile altora.
Bărbații s-au pus pe treabă. Printre ei era și Sergiu, harnic și el, nu doar cu vorba.
Ana s-a apropiat:
Sergiu, dar de ce vă chinuiți voi pentru casa altuia?
Ana, e totul în regulă. Intrați în casă, azi bate vântul rece.
Ana nu știa dacă să se bucure sau să se sperie. Niciun bărbat n-o ajutase vreodată la așa ceva; a avut și ea doi, dar ba unul, ba altul s-au evaporat rapid. Așa că-și învățase lecția: să nu ceară nimănui nimic.
Cu toate acestea, lucrul mergea ca pe bandă rulantă. În câteva zile gardul era terminat, saraia nouă, iar pardoseala și soba reparate. Dar Ana tot nu-i venea să creadă poate omul vrea bani?
Dacă totuși vrea plată și bani mulți nu am
O să-i dau cât pot, restul poate om vedea.
Când, pe seară, Sergiu a venit rupt de obosit, Ana i-a spus:
Sergiu, eu nici nu pot să cuprind de ce ați făcut totul pentru mine…
Ana, nu mai spuneți așa ceva.
Totuși Ana i-a întins niște lei moldovenești, cu mâna tremurândă.
Luați, e puțin, dar promit că vă dau și diferența…
Ana, cum să primesc eu bani de la dumneavoastră?!
Luați, așa-i drept.
Sergiu a ieșit. După câteva minute, Ana a auzit motorul pornind.
A ieșit, dar era deja plecat. N-a mai venit a doua zi, nici peste două, nici peste o săptămână…
Ana nu mai știa ce să creadă. Un dor nebun se cuibărise în suflet. Nu-i mai ardea de nimic. Era pentru prima oară în viață când iubea așa ca o adolescentă.
De ce l-oi fi rănit pe Sergiu? Cum mai pot eu fără el? se gândea Ana.
Mergea pe uliță ca un om de paie, fără rost. Oprita de vecina care știa totul despre toți.
Fato, de ce nu ții de omul ăsta? Vezi ce-a făcut pentru tine! E om ca lumea!
Dar a plecat de luni de zile… mormăi Ana.
Ei, lasă, știu eu! Mașina lui stă seară de seară la răscruce, la marginea satului.
Unde stă?
La răscruce… după pod.
Ana nici n-a mai auzit-o, ci a luat-o la fugă, sperând să-l găsească. Dar nici urmă de mașină, nici de Sergiu.
M-a luat peste picior… s-a întors Ana, cu coada între picioare.
A fost o noapte fără somn. Spre dimineață, și-a tras un pled pe umeri, a ieșit pe prispă. Buzele-i tremurau, ochii-i erau plini de lacrimi.
Doamne, de ce-s așa nefericită? Şi așa prostuță…
A izbucnit în plâns.
Atunci, cineva a alergat spre ea, a ridicat-o în brațe și a pupat-o pe ochii umezi.
Ana, nu mai plânge, hai la mine!
Sergiu, unde-ai fost? De ce-ai plecat?
N-am plecat, mi-e prea drag de tine.
Şi mie mi-ești drag! Prea drag!
Ana s-a cuibărit în brațele lui, de parcă îi fusese sortit de Sus.
Mulțumesc, mamă, a șoptit, plină de fericire, și pentru prima oară de mult timp, a plâns… dar de bucurie.
