Astăzi este ziua mea. Setenta de ani… și, totuși, nu pot să mă bucur. Stau pe banca din curtea azilului și lacrimile nu mă lasă în pace. Nici fiul, nici fiica nu m-au sunat sau măcar să vină să mă felicite. În schimb, Elena Dumitraș, colega mea de salon, mi-a dat un mic dar, o batistă brodată cu flori, făcută chiar de ea, dintr-un fir vechi rămas de la soacră-sa. Și Olga, infirmiera, mi-a adus un măr mare, roșu, cu zâmbetul pe buze: La mulți ani, tanti Domnica! Atât. În rest, lumea de aici politicosă, dar rece, fiecare își vede de treabă.
Toți știu că aici ajung cei pe care copiii nu-i mai rabdă acasă. Vorba aia: bătrânii devin o povară. Asta mi-au făcut și mie. Fiul meu, Ionel, m-a adus să mă odihnesc și să mă tratez, spunea el. De fapt, deranjam pe cumnata, că apartamentul era al meu și mi-a pus în față o hârtie să-l trec pe numele lui. Să nu-ți fie frică, mamă, rămâi la noi! Nu se schimbă nimic. Promisiuni deșarte. S-au mutat toți peste mine și a început războiul cu nora. Nu găteam ca la mama acasă, ba lăsam urme pe faianță în baie, ba nu suportau mirosul de sarmale.
Ionel, la început, mă apăra. După un timp, parcă nu eram decât o bătrână sâcâitoare. A început și el să ridice tonul. Am simțit că ceva se schimbă, vorbeau în șoaptă pe la spatele meu. Când intram în cameră, tăceau și se prefăceau ocupați cu altceva.
Într-o dimineață, mi-a vorbit ca și cum aș fi fost o fetiță: Mamă, hai să te ducem la un centru de recuperare. Îți prinde bine, apoi vii acasă. Am înțeles totul din privirea lui. Ți se rupe inima să fii dată deoparte chiar de cel pentru care ai ars atâtea nopți. Nu m-am opus. M-a dus, a semnat hârtii pe fugă, promițând că vine curând… A trecut doar o dată pe la mine, cu două mere și două portocale. Nici n-am apucat să-i spun ce simt a plecat în grabă.
Și iată că au trecut doi ani de când trăiesc aici. După prima lună, mi-am făcut curaj și am sunat acasă. Mi-a răspuns o voce necunoscută. Apartamentul fusese vândut. De atunci, n-am mai știut nimic de Ionel. Am plâns două nopți, apoi am închis cutia cu lacrimi. Ce folos? Dar cel mai tare mă doare că am rănit-o odată pe fata mea, pentru binele lui Ionel.
M-am născut în Bulbucata, la țară. L-am iubit pe Ilie, colegul din școala primară. Viață grea, dar cu gospodărie, sub acoperiș trainic. Pâinea se făcea în cuptor, laptele era de la vaca noastră, hainele, din lada veche a mamei. Nici nu mi-aș fi dorit mai mult. Dar un vecin de-al nostru, venit de la oraș, i-a băgat în cap lui Ilie că în oraș e viață, salarii, apartamente. Am vândut totul și am ajuns la Chişinău. Ne-au dat repede apartament, am cumpărat mobilă, chiar și o Dacie veche. Dar Ilie n-a avut noroc. Din cauză unui accident cu Dacia, a murit la spital.
Rămasă singură, cu doi copii mici, am făcut ce am putut am spălat scări de bloc, am trecut prin toate umilințele. Viața voia să mă calce, dar am tras de mine să nu se simtă copiii lipsiți. Ionel a intrat într-o belea, am luat bani împrumut să nu-l bage la pușcărie. Doi ani am plătit datoriile. Dacia, fata mea, s-a măritat, a avut un copil. Dar câtă sănătate să fie? Băiatul ei s-a îmbolnăvit rău, nici doctorii nu știau ce are. Singurul tratament era la București, dar acolo coadă mare, șanse mici. În timp ce trăgea de uși pe la spitale, soțul ei a plecat. Din fericire, i-a lăsat apartamentul. Într-un spital l-a cunoscut pe Costel, un văduv cu o fetiță bolnavă de același necaz. Destinul i-a adus împreună.
Peste câțiva ani, Costel s-a îmbolnăvit și el. Avea nevoie de o operație scumpă. Eu strânsesem niște bani, gândindu-mă să-i dau lui Ionel pentru un avans la o casă. Când Dacia mi-a cerut ajutorul, m-am zgârcit. Parcă mai aproape mi-era Ionel, doar era sânge din sângele meu. Așa i-am spus nu. Dacia s-a supărat, mi-a trântit în prag: Nu mai am mamă! Să nu vii niciodată la mine când vei avea nevoie! Și uite așa, douăzeci de ani n-am mai vorbit.
Apoi Dacia și-a vindecat soțul și au plecat cu copiii undeva la mare. Dacă aș putea da timpul înapoi, altfel aș fi făcut. Dar trecutul nu-l poate întoarce nimeni.
M-am ridicat greu de pe bancă și m-am îndreptat, încet, spre poarta azilului. Dintr-o dată, am auzit:
Mama!
Mi s-a oprit inima în piept. Am întors capul, încet. Ea era. Dacia. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare, dar Dacia m-a prins la timp.
Te-am găsit, în sfârșit Ionel nu voia să-mi dea adresa. L-am amenințat cu proces, că a vândut ilegal apartamentul. De frică, a tăcut.
Am intrat amândouă în clădire, am stat pe o canapea în holul liniștit.
Iartă-mă, mamă, că nu ți-am scris, că n-am venit mai repede. Am fost supărată, apoi mi-a fost rușine, am tot amânat. Săptămâna trecută însă te-am visat: rătăceai prin pădure și plângeai. M-am trezit cu sufletul strivit de vină. I-am spus totul lui Costel, și el m-a trimis să ne împăcăm. Când am ajuns acasă la Ionel, locuiau alții. Mi-a luat mult să te găsesc, dar iată-mă. Fă-ți bagajele, vii cu mine acasă. La noi e casă mare, la malul mării. Și soțul meu a spus: de-i greu mamei, s-o aduci lângă noi.
M-am lipit de Dacia, plângând în hohote dar de data aceasta, plânsul era de la fericire.
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l dă.
