Zinca, nepoții tăi au smuls toate afinele mele! Nici măcar vecina nu s-a mirat.
Și ce? Sunt copii.
Ce, ce? Au distrus toată recolta!
Tonya, nu te supăra. Ce sau întâmplat, niște păpuși de pădure?
Antonia Ionescu, fiecare dimineață, părăsea curtea cu o cană de ceai în mână, arunca o privire peste rândurile de legume și admiră pomii în fructe.
Parcul ei, împreună cu soțul ei Petru Miclea, era de o dimensiune generoasă cincisprezece ari. Jumătate era ocupată de grădină cu cartofi, morcovi și varză. Cealaltă jumătate era un livezi cu meri, peri și un colț de afine.
Antonia se mândrea în mod special cu afinele. Cinci ani în urmă plantase primii puieţi, iar acum aştepta primul recolte serioase.
Lângă ele creșteau și zmeură, care în fiecare an împrăștia boboci dulci și mari. Pe gardul din spate se întindea o vie cu ciorchini grei.
Petre, uite cum se umple de afine! îl chema pe soț.
Frumos, confirma el.
În timpul verii veneau la curte nepoții Sorin, de doisprezece ani, și Elena, de zece. Copiii ajutau la grădină, culegeau fructe și se spălau în râul din apropiere. Antonia nu avea nicio urmă de inimă pentru ei.
Alături locuia vecina Zinca Petrovna. Parcul ei era mic şase ari, fără grădină, doar un colț cu flori și o căsuță de joacă.
În vară, la ea veneau cinci nepoţi, de la patru la paisprezece ani. Familie numeroasă, părinții lucrează în oraş, iar bunica petrece toată vara cu copiii.
Copiii se jucau la ambele curți, iar Antonia nu se opunea, ba felul său de bucurie era să audă chicotelile lor.
Bunico Tonya, putem să ne jucăm la tine? ceru nepoţii vecinei.
Desigur, drăguţei mei. Doar aveţi grijă de rânduri.
Întro dimineaţă, femeia descoperi o scenă ciudată. Câteva tufişuri de afine erau aproape goale. În loc de boabe albastre, atârnau doar boabe verzi, nestinate.
Petre, vino aici! strigă la soţ.
Ce sa întâmplat?
Priveşte afinele. Unde-s boabele?
Petru se apropie, examină cu atenţie.
Ciudat. Ieri erau pline.
Poate păsările leau ciopăit?
Păsările mănâncă o boabă pe rând, nu toate deodată. Parcă cineva lea strâns pe toate.
Antonia verifică şi alte tufişuri. Zmeura era la fel de goală, chiar boabele necoapte fuseseră smulse.
Petre, şi zmeura a fost luată!
Nu se poate!
Dar faptele rămâneau faptele. Cea avut ieri boabe, astăzi era gol.
Seara, Antonia hotărî să observe. Se aşeză pe o bancă cu o carte, dar ochii erau pe grădină.
După o oră, văzu printro gaură din gard cum nepoţii vecinei se strecoară în curte. Cei cinci, în grup, se îndreptau spre tufişurile de afine.
Uau, ce albastre! exclama cea mai tânără.
Hai să le luăm pe toate, propuse cel mai mare.
Și copiii începură să smulgă metodic ce mai rămăsese, mâncând pe fugă, umplând buzunarele și bagând totul întrun săculeţ găsit pe loc.
Antonia ieşi din ascuns:
Ce faceţi aici?
Copiii îngheaţă, iar cei mari încearcă să ascundă săculețul după spate.
Noi doar am încercat puțin, se apăra Mădălin, în unsprezece ani.
Puțin? Aţi smuls toate tufișurile!
Bunico Tonya, mai putem să luăm? întrebă Katia, de patru ani. Sunt atât de gustoase!
Nu, nu e permis. Sunt fructele noastre, le-am crescut noi.
Copiii se ofilă şi se strecură spre gaură. Antonia îi urmăreşte cu privirea și se îndreaptă spre vecină, care stătea pe verandă.
Zinca, trebuie să vorbim.
Ascult,
Nepoţii tăi au smuls toate afinele mele!
Vecina na arătat nicio surpriză.
Şi ce? Sunt copii.
Ce să facă? Au distrus toată recolta!
Tonya, nu fi supărată. E doar nişte boabe.
Antonia rămase întinsă de uimire.
Boabe? Am cultivat afine cinci ani! Am udat şi fertilizat fiecare tufiş!
O să crească și mai târziu. De ce să te îngrijorezi?
Zinca, poţi să-ţi ceri scuze?
Pentru ce să îmi cer scuze? Copiii sunt copii. Ce să le luăm?
Discuţia căzu întrun impas. Vecina nu părea să considere comportamentul nepoţilor ei ca fiind greșit.
A doua zi, Antonia observă că şi ciorchinii de viţă dispăruseră cei pe care îi aştepta să se coacă până la sfârşitul lui august.
Zinca! strigă prin gard.
Ce se întâmplă acum?
Nepoţii tăi au smuls și strugurii!
Ce? Probabil erau acri.
Desigur, acri! Erau încă verzi! Aproape toţi ciorchinii au fost smulşi!
Au încercat și au renunţat. Copiii sunt curioşi.
Antonia simţi cum îi fierbe sângele:
Zinca, copiii tăi distrug tot grădina mea!
Nu exagera! Grădina ta e mare şi bogată.
Nu e mare, eu am crescut aceste plante ani la rând!
Continuă să le creşti.
Vecina închise ușa cu zgomot.
Seara, Antonia povesti soţului despre discuţia cu Zinca.
Crezi că nici măcar nu sa scuzat! Spune că copiii sunt copii.
Ce să faci? ridică din umeri Petru Miclea. Mai uşor să le ignore decât să porţi discuţii educaţionale.
Dar e furt!
Tonya, nu te înfuria. Copiii sunt mici, nu înţeleg.
Cel de unsprezece ani ar trebui să ştie că nu se ia ce nu-ţi aparţine!
Bărbatul oftă. Nu voia să se certe cu vecinii din cauza unor boabe.
În câteva zile, dispar şi zmeura.
Nu mai suport! spuse hotărât Antonia soţului.
Din nou, se duse la vecină. Zinca stropi flori dintrun furtun.
Acum au şi zmeura!
Ce zmeură?
A mea! Nepoţii tăi au intrat din nou prin gard!
Tonya, ce sa întâmplat? Strugurii nu erau doar… Copiii au muşcat boabe, nu e mare nenorocire.
Nu au muşcat, au smuls totul! Întreaga mea recoltă a dispărut!
Nu te plânge de copii. E vina ta!
Cum aş fi vina mea?
Cine le permite să alerge prin curtea ta? Acum sau obișnuit că pot lua tot.
Aveam intenţii bune! Credeam că vor deveni prieteni!
Şi uite ce rezultat!
Vecina puse furtunul jos și se îndreptă spre casă.
Dacă nu vrei să-ţi ia ce e al tău, ridică gardul mai înalt. Găurile sunt peste tot, oricine poate trece.
Zinca, dar trebuie să le explicăm copiilor că nu se fură!
Trebuie, dar de ce? Ei tot nu vor înţelege.
Antonia se întoarse acasă cu sufletul apăsat. Sa aşeză pe bancă și plânse. Atâţi ani de muncă, aşteptarea recoltei, şi totul dispăruse.
Tonya, de ce plângi? o liniştiţi soţul. Anul viitor vor fi alte boabe.
Nu e vorba de boabe! Vecina nici măcar nu vrea să-şi ceară iertare! E total inadaptată!
Ce săi cerem? Ştiţi cum e.
Întradevăr, Zinca era cunoscută în satul de vacanţă ca o persoană nu prea prietenoasă. Dar până atunci, ea şi Antonia se înţelegeau.
Petre, să ridicăm gardul mai sus?
Putem, dar e scump.
Ce facem? Altminteri ne rupe tot grădina.
A doua zi începu construcţia unui nou gard. Petru aduse scânduri, sârmă şi stâlpi şi lucra de dimineaţă până seara.
Zinca privea de pe curtea ei, ironizând:
Ce zgârciti! Saţi închis cu garduri de copii!
Antonia nu răspunde, ci strânge buzele cu stricteţe.
Ne poţiţii de la vecină totăuşi se învârteau la gard, căutând noi căi de acces. Petru sigura toate găurile şi le umplea.
Bunico Tonya, de ce aţi construit gardul? întrebă micuţa Katia.
Ca să salvăm boabele.
Putem să venim să ne jucăm?
Nu, nu mai puteţi.
Gardul funcţionează, dar relaţiile cu vecinii sau stricat complet. Zinca, la întâlniri, se întorcea de la rostogoliri, iar copiii nu mai veneau.
Pâlcă! strigau ei prin gard. Bătrâna zgârcită!
Antonia încerca să nu se supere, dar inima îi era grea. Curtea era odinioară plină de râsete de copii, iar acum domnea tăcerea.
Între timp, Zinca povestea altora din sat povestea ei:
Găsiţi cum sunt zgârciţi! Copiii nu primesc nici o boabă! Au ridicat un gard înalt!
Şi au mâncat ceva? întrebau vecinii.
Doar o mână de boabe! Şi ea pretinde că ia furat milione!
Versiunea Zincăi părea mai bine primită. Cine ar crede că nişte copii pot mânca toată recolta din tufișuri?
În sat se răspândi ideea că Antonia era zgârcită și vicioasă, iar Zinca, bună bunică care creşte singură cinci nepoţi.
Până la sfârşitul verii, situaţia se înrăutăşte. Copiii vecini, fără acces la grădină, încep să se răzbune altfel: aruncă mingi peste gard, aruncă gunoaie.
Întro dimineaţă, Antonia găseşte pe alee resturi de ştifturi şi hârtii de tutun.
Zinca, spune-le nepoţilor tăi!
Ce au făcut?
Au aruncat gunoaie în grădină!
Cum ştiţi că-s ale mele? Poate vântul lea adus.
Copiii continuau să hulească, să şutească cu apă de pe furtun prin gard, să arunce pietre la fereastră.
Antonia înţelege că bunica nu numai că nu îi opreşte, dar poate chiar îi încurajează.
Poate, Petre, ar trebui să chemăm poliţia?
Tonya, ce să facem? Să ne enervăm cu micile lor farse?
Dar ei huleasc!
Vom aștepta. Vara se termină, pleacă la oraş.
Şi, cum se ştie, la sfârşitul lui august, grupul gălăgios sa încărcat spre oraş.
Antonia stătea pe bancă, în liniştea serii, gândinduse la vara viitoare. Probabil Zinca va veni din nou cu cei cinci nepoţi. Şi ce atunci?
Încă o dată, tensiuni prin gard, pietre pe grădină, nume de bătrâncă zgârcită. Copiii o văd acum ca pe o bunică rea, iar bunica lor nu vrea să le schimbe opinia.
Grădina nu mai era loc de bucurie şi odihnă devenise o fortăreaţă în care trebuia săţi aperi nu doar boabele, ci şi liniştea.
Tu ce ai face în această situaţie? Ce sfat ai da Antoniei? Scrieţi părerile voastre în comentarii, daţi likeuri.
Prieteni, dacă vă place să citiţi și alte poveşti ale noastre, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri. E încurajarea noastră să continuăm să scriem!
