Amanta soțului era de o frumusețe rară. Dacă ar fi fost bărbat, tot pe ea lar fi ales. Știţi, există femei care îşi cunosc valoarea: merg cu demnitate, poartă o ţinută potrivită, privesc fix în ochi, ascultă până la capăt. Nu se grăbesc, nu fac gesturi agitate, nu simt nevoia să-şi expun umerii sau să-şi scoată pieptul în evidenţă pentru a fi observate; păstrează o linişte regală şi nu se pierd niciodată cu firea.
Şi el ar fi ales-o, poate tocmai pentru că era opusul lui. Pentru că el însuşi era cum? Mereu pe fugă, ridica tonul la copii sau la soţi, îi scăpau lucrurile din mână, nu reuşea să se adune cu nimic, la serviciu era mereu în întârziere, şefii veşnic nemulumiţi de el. Purta mereu pantaloni şi tricouri sau pulovere, pentru că cine ar mai sta să calce o rochie sau o bluză? Nici nuşi amintea când a mai călcat volănaşe sau dantele. Doar uscătorul de rufe de ultimă generaţie îl scăpa de grija călcatului.
Dar amanta era impecabilă. Silueta, mersul, picioarele lungi, părul bogat, ochii limpezi, faţa frumoasă te luai cu mâinile de cap! De când a aflat, mai bine zis de când a văzut-o, nu i-a mai ieşit să respire liniştită. Sa întâmplat după o vizită de serviciu întrun cartier îndepărtat al Iaşiului. Obosită şi flămândă, a intrat întâmplător întro cafenea. Era plin; doar întrun colţ era o masă liberă. Sa aşezat, şi-a ridicat privirea peste meniu şi nu, nu i sa părut deloc. Nimic nu ia ieşit străin: şia recunoscut bărbatul din spate. Şi la zărit şi pe el.
El îi ţinea mâinile între palme, săruta lung degetele. Parcă era întrun tablou: degetele lui miroau a busuioc. Aşa ia venit săşi dea ochii peste cap. Dar recunoştea, femeia chiar era altceva.
O stare ciudată o străbătea. Ca la arsură: vezi urmele roşii pe piele şi ştii că în câteva secunde te va durea, dar până atunci trăieşti în aşteptarea durerii. Şi încerci să sufli cu disperare peste rană, ca să atenuezi ce urmează.
Trebuia să so doare, dar înăuntru era doar gol. Nimic mai mult.
Soţul a venit acasă la timp. De obicei era calm şi echilibrat. Ea era cea care mereu se aprindea din orice, grăbărată, impulsivă. El era un sanguinic moderat, cu un simţ al umorului plăcut, temeinic, exact opusul ei.
Ce bine iar fi prins atunci umorul lui. Al ei nu era potrivit pentru situaţia asta.
Toată seara a vrut săl ia direct la întrebări, cu un ton impartial: Ei, şi cum stă treaba cu amanta? Vam văzut ieri la Cafeneaua Verde, era tare frumoasă, te înţeleg, nici eu nu maş fi abţinut. Şi apoi să se uite la el cum ise prelinge o broboană de sudoare de pe frunte, cum înroşeşte şi se chinui să rămână calm.
Ar fi continuat: Bun, şi acum? Să o cunoască şi copiii, nu? Să vadă noua mamă, iar eu unde mă mut? Vine cu apartament propriu sau te gândeşti so muţi la noi în casă?. Nu ia zis nimic. Ca de obicei, soţul a îmbrăţisato şi a adormit repede lângă ea.
Poate nici nu ajunseseră la partea cu intimitatea, îşi spunea, fugând pe partea ei de pat. Şi a râs în gând. Uite cum gândeşte o femeie careşi vede cu ochii înşelarea şi tot insistă că isa părut.
Poate nu erau decât la început, la faza cu privirile, cu bătăile inimii în acelaşi ritm. El oricum ştia să se ascundă, să nuşi trădeze nici privirea, nici mişcarea.
Sa tot foiat în pat, a dormit bucatăbucată, a visat flori colorate şi amante în rochii roşii necunoscute.
Dimineaţa sa ridicat cu capul greu, sa mişcat parcă mai încet ca de obicei, şişi pregăti copiii pentru şcoală cu calm.
Şi toată ziua sa întrebat ce să facă. Ce fac, de obicei, femeile care îşi prind bărbaţii cu alte femei? Să caute pe Google? Google nu ia dat niciun răspuns. Nu avea nici ea vreun plan. Să încerce să trăiască mai departe?
Nu cred că avea nevoie să încerce. Trăia deja, ca înainte. Aceeaşi rutină, acelaşi soţ care vine acasă la timp, fără parfum străin pe cămaşă, copiii veseli şi gălăgioşi, mers la cinema duminică. Totul la fel, aceleaşi două partide de amor pe săptămână, uneori chiar trei, dacă era atentă la detalii.
Poate chiar greşise atunci, în cafenea?
Nu greşise. Ia sunat la prânz; nu ia răspuns. Sa urcat în taxi şi a mers iar la aceeaşi cafenea. Ia dat taximetristului o explicaţie scurtă: așteaptă un plic important pentru serviciu. Mașina soţului era parcată visavis. Ia văzut pe amândoi ieşind şi urcânduse în maşină împreună.
A albit la faţă, a cerut o sticlă de apă de la taximetrist, a simulat un apel şi a strigat teatral în telefonul închis: Dar să vă fie rușine și cu pachetul vostru! Eu nu mai stau, mă duc la serviciu! Până şi atunci îi păsa ce gândeşte taximetristul.
Când afli că există o amantă, viaţa ţi se răstoarnă. Să divorţezi? Poate. Dar cum să trăieşti altfel? Să rabzi? Pentru ce, pentru cine?
Îşi amintea de un cuplu de prieteni, unde el avea şi el o amantă. Sa ascuns, a minţit, dar soţia, până la urmă, a aflat. A fost scandal; el ţinea sus că nu e adevărat, până lau prins cu dovezi: mesaje pe telefon. Cică lau hăcuit, îi voiau răul concurenţi invidioşi.
Atunci, soţia lui a spus hotărât: Eu nu aş minţi niciodată. Ar fi penibil să negi. Dacă faci ceva, ai răspunderea să recunoşti. Şi să decizi: ori rupi cu amanta şi rămâi cu familia, ori pleci, dar ai grijă de ai tăi.
Familia
Atunci isa părut admirabil. Ce om serios are ea lângă ea! Da, e uşor să dai sfaturi pe margine, fără să fii direct implicat. Când viaţa te pune la mijloc, când ceilalţi aşteaptă de la tine decizie şi echilibru, tot curajul şi echilibrul dispar pe loc.
A intrat în aceeaşi cafenea şi sa aşezat la masa lor. Amanta a ridicat ochii miraţi. Soțul sa încremenit, apoi şiși frământă mâinile sub masă. Tăcere. Era interesant săi observe. Amanta a înțeles imediat cine e. Sau poate ştia deja.
Soțul voia să vorbească, dar ea la oprit cu o palmă ridicată: Nu-i ca şi cum numi dădeam seama, nui așa? Şia zis încet: Ştiţi, nu e nimic anormal aici. Se mai întâmplă. Dar vă rog frumos, gândiţivă cum rezolvaţi: avem copii, apartament împreună, părinţi bătrâni. Sunteţi oameni maturi, vă descurcaţi. Şi sa ridicat. Rochia proaspăt călcată îi venea bine. Păcat că nu mai purtase de multă vreme una.
Uneori, curajul înseamnă să poţi să spui adevărul, dar şi să mergi mai departe cu demnitate, indiferent cât de greu ţiar fi. Iar demnitatea unei femei nu e dată nici de pantofi, nici de rochii călcate, ci de liniştea cu care, la final, ştie săşi strângă puterile şi săşi vadă, totuşi, drumul în viață. În final, viaţa ne învaţă că adevărul nu se ascunde în umbre, ci se găseşte în curajul de al trăi cu demnitate.
