Am venit la soț fără să anunț și imediat am înțeles de ce întârzie la serviciu
Douăzeci și trei de ani, Doina Ciobanu a fiert ciorbe, a călcat cămăși, a suportat soacra și replica ei preferată: Dar Emilică mânca griș cu lapte cu mare poftă, când era mic. Douăzeci și trei de ani a crezut că soțul ei întârzie de la muncă din motive serioase. Ei, se întâmplă. Raport trimestrial. Ședințe interminabile. Întâmplări peste putință. Totul avea o logică, părea firesc.
Apoi ceva s-a frânt. Nu dintr-o dată. La început, pur și simplu nu răspundea la telefon. Om ocupat, astfel gândeai. După aceea cină care se răcea a treia oară într-o seară. Și-apoi, un nou parfum subtil, floral, pe care Doina nu i-l dăruise niciodată.
Doina nu a făcut teatru. Nu era genul care să porneasca scandaluri din nimic. Era genul care privește tavanul două săptămâni la rând, în toiul nopții, apoi se ridică, îmbracă paltonul și pleacă.
Așa a și făcut.
Pe drum, i-a telefonat prietenei ei, Maricica. Aceasta i-a zis previzibil:
Doino, la ce să te duci? Ce crezi că o să vezi? Îți faci mai rău singură.
Mai rău de-atât nu se poate, a răspuns Doina și a închis.
Biroul lui Emil se afla la etajul trei al centrului de afaceri Colina, o clădire impunătoare din Chișinău. O știa bine. Fusese acolo la petrecerea de firmă și când îi adusese lui Emil legitimația uitată. Portarul o privise atunci cu respect: nevasta șefului de departament.
Era aproape șapte seara. Parcarea aproape goală. Majoritatea ferestrelor întunecate.
În afară de una.
Doina s-a oprit lângă mașină și a privit în sus. Etajul trei, ultima fereastră din dreapta biroul lui Emil. Acolo era aprinsă lumina și două siluete mișunau dincolo de geam.
Doina a stat pe loc. Doar s-a uitat.
Apoi a scos telefonul și a format numărul lui.
Tuut. O dată. De două ori. De trei ori.
Dincolo de fereastră, silueta mai mică s-a apropiat de cealaltă.
Patru tonuri. Cinci.
Abonatul nu răspunde
Doina a pus telefonul la loc. Și-a îndreptat pașii spre intrare.
Portarul de la recepție a ridicat ochii dintr-un calendar și a privit-o pe Doina ca și cum ar fi prezentat mandat de percheziție.
La cine mergeți?
La Ciobanu. Emil Andrei. Etajul trei.
Sunteți pe listă?
Doina l-a privit calm. Ca și cum privești un zid pe care, oricum, tot trebuie să-l dai jos.
Sunt soția lui.
Alexandru a procesat vestea. A apăsat ceva pe tablă, a așteptat.
Nu răspunde.
Știu, a zis Doina. Dar e acolo.
Încă o pauză. Portarul părea să cântărească în sine: să o lase sau nu pe nevasta șefului fără permisiune? Regulament pe de o parte, soție de cealaltă. Cu soțiile nu te joci; nu mai poți scuza nimic după. Așa că Doina a spus cu ceva anume în glas:
Vă rog, lăsați-mă să trec.
Și el a tras de turnichet.
Etajul trei. Coridor lung cu mochetă cenușie, uși la fel, la fel. Doina mergea și gândea: trebuia să-l fi sunat pe Maricica încă o dată. Sau, poate, să fi mers la o cafenea să se liniștească înainte de-a urca. Să arate omenește.
Dar, totul avea sens straniu.
Biroul la capăt. Ușa întredeschisă, lumină sub ea. Voci.
S-a oprit la doi pași.
Râs de femeie. Ușor, firav, ca și cum cineva tocmai a auzit o glumă reușită.
Apoi vocea lui Emil. Doina asculta. Treizeci de secunde. Un minut. Mâinile reci și obrajii ardeau, cât de ciudat.
Apoi a împins ușa.
Emil stătea pe colțul biroului, nu în spatele, ci pe blat, stăpân pe situație, explicând ceva unei femei tinere cu hârtii în brațe. Femeia părea de vreo 38 de ani, frumușică, părul prins la spate.
Amândoi s-au întors spre ușă.
O pauză cât să priceapă toți fără alte cuvinte.
Doina? a spus Emil. Și în acel nume era totul: uimire, spaimă și, mai rău, acea iritare a cuiva deranjat.
Seara bună, a rostit Doina.
Femeia cu hârtiile a făcut doi pași înapoi și a găsit un motiv să privească pe geam.
Ai venit fără să suni? Emil a coborât de pe birou, încercând să pară firesc. A reușit doar pe jumătate.
Am sunat, n-ai răspuns.
Eram ocupat, vezi și tu.
Văd, a spus Doina.
A văzut, de fapt: nasturele desfăcut de la cămașă, două pahare cu ceai pe masă, unul cu urme de ruj. Și femeia aceea nu știa ce să facă cu actele în mână.
Ea e Ancuța, noul meu manager de proiect, a spus Emil, cu voce de om fără nimic de ascuns. Exact atunci când are ceva de ascuns.
Încântată, a zis Doina.
Ancuța a lăsat hârtiile pe masă și a zâmbit forțat, dar tot politicos. Doina, sincer, n-a judecat-o. Ea nu i-a promis nimic lui Emil.
Eu mă retrag, a spus Ancuța.
Da, chiar vă rog, a răspuns Doina.
Ancuța a ieșit. Fată civilizată.
Au rămas singuri. Liniște. În afară, mașini străine, felinare, seară cu miros de ploaie.
Și de ce-ai venit? a spus Emil. Nu era întrebare, ci reproș.
Doina s-a uitat la paharul cu ruj. Apoi spre el.
Voiam să înțeleg de ce nu răspunzi la telefon.
Ţi-am zis, eram ocupat.
Ai explicat.
Pauză.
Doina, nu face o dramă din asta. Lucrăm. E o ședință de proiect.
La șapte seara.
Da! Se mai întâmplă, proiectul e urgent, pricepi?
Emil vorbea tare, apăsat, aproape nervos, ca și cum ar vrea să acopere lipsa argumentelor. Doina știa stilul douăzeci și trei de ani, destul să recunoști un stil.
Ea tăcea. Doar îl privea.
Atunci ceva s-a frânt în el. Altădată, Doina ar fi plâns sau ar fi plecat. Acum doar se uita la el.
Hai acasă, a zis mai încet. Vorbim acasă.
Bine, a zis Doina.
A ieșit prima din birou. A traversat coridorul întunecat cu capul gol, aproape limpede.
Claritate. Rece ca sticla.
A văzut tot. Rămâne să se hotărască ce face.
Drumul spre casă, tăcere.
El conducea, privind caldarâmul ud. Doina se uita la luminile orașului, la geamurile cu reflex de miere, la viață trăită de alții pe bucăți. După fiecare fereastră, o poveste. O bucătărie, un soț, probabil și acolo e vreo Ancuța. Sau nu încă. Sau a fost deja.
În lift, Emil a apăsat butonul de la cinci. Doina gândea: odată intrați, o să înceapă explicațiile, iar și iar. Mereu a avut cuvinte.
Au intrat. Emil a aprins lumina pe hol, și-a scos haină, a agățat-o fix, cum făcea mereu, enervant. Chiar mai mult ca de obicei.
Doina, ascultă.
Ascult.
Ea a intrat în bucătărie. El după. Sprijinit de perete, mâinile în buzunar.
Doina, n-a fost nimic.
Bine.
Chiar am lucrat.
Bine, Emil.
Tu nu mă crezi.
Nu cred.
Se vedea surprins. Aștepta lacrimi. Țipete. Poate și farfurii sparte, deși Doina nu a spart niciodată farfurii nici măcar asta nu i-a dat ocazia. Dar “nu cred” spus liniștit, nu aștepta.
De ce? a întrebat.
Pentru că am văzut cum te-ai uitat la mine când am intrat. Ca la o pacoste.
Nu e adevărat.
Emil. Te cunosc de douăzeci și trei de ani. Ți-am văzut fața când chiar te bucuri de mine. Și ți-am văzut-o azi.
A tăcut un timp.
Doina, tu îți imaginezi lucruri.
Poate. A ridicat din umeri. Dar mirosul acela de parfum nou, tu tot ți-l imaginezi? Parfumul acela de trei luni?
E parfumul meu.
Tu nu ai folosit niciodată parfum fără să ți-l cumpăr eu. Asta e altul.
Emil a deschis gura.
Atunci părea cu adevărat incomod.
Doina, îți jur, nu e nimic serios.
Nimic serios. A rostit lent. Dar ceva a fost.
Eu nu am spus asta!
Tocmai ai spus.
Emil și-a frecat fața cu palmele. Un gest pe care Doina îl știa ori îi e greu, ori îi e rușine. De regulă, rușine.
Doina, nu știu cum să-ți spun… Cu ea e ușor să vorbesc. E tânără, mă privește altfel. Știu, pare stupid.
Da, dar e sincer, a zis Doina.
N-a fost nimic serios. Pe cuvânt.
Dar putea fi.
N-a mai spus nimic. Tăcerea spunea mai mult decât o mie de cuvinte.
Doina a dat din cap. Parcă a bifat ceva într-o listă internă.
Am înțeles, a spus.
Doina, nu trage concluzii pripite.
Emil. Glasul i-a fost neted ca masa. Nu fac nimic pripit. Concluzia s-a copt trei luni. Cât timp ai purtat parfum străin, n-ai răspuns și m-ai privit ca pe un dulap.
El tăcea, privind masa.
Vreau să-ți zic ceva, a continuat Doina, și te rog să asculți până la capăt. Fără scuze, fără replici. Vorbești după, dacă vrei. De acord?
Emil a dat din cap.
Nu fac scene. Nu țip, nu plâng, nu bat din uși. Pauză. Dar de azi nu mai voi face că totul e bine când nu e. Douăzeci și trei de ani am tăcut când nu erai acasă. Nu întrebam nimic ca să nu te supăr. Ajunge.
Emil a ridicat privirea.
Nu-i ultimatum. E doar adevărul. Alege ce contează pentru tine. Acum.
Multă liniște. Apoi a rostit încet:
Doina. Sunt un prost.
Da, a zis. Dar asta nu e răspunsul.
Doina a mers la Maricica în acea noapte.
S-a strâns repede niciun teatru. Emil s-a uitat cum își împachetează lucrurile.
Stai mult?
Nu știu.
Doina…
Emil. Și-a închis geanta. Tu trebuie să te gândești. Și eu. Să facem separat fiecare.
N-a obiectat. A spus tot.
Maricica a deschis, a privit-o pe Doina, la geantă, la fața ei, nu a întrebat nimic. Doar a pus apă la fiert pentru ceai. Doina o iubea pentru asta, de douăzeci de ani.
Au stat la bucătărie până la două dimineața. Maricica a ascultat. Câteodată spunea câte ceva nu sfaturi, ci numai vorbe ca să mai ușureze tăcerea.
Emil a sunat în a treia zi. Nu cu explicații, nu cu scuze. Scurt:
Doina, vreau să vii acasă. Mi-am dat seama de ceva.
De ce anume?
Că-s prost. Dar am mai zis-o și nu mai valorează cuvintele. Vreau să arăt.
Doina a tăcut.
Bine, a spus.
S-a întors acasă vineri la apus. Pe masa din bucătărie, o ciorbă de sfeclă prefiartă. Emil mereu prea fierbea sfecla, îi era teamă să n-o lase crudă. Lângă, un buchet cam stângaci, semn adunat din fugă.
Doina și-a pus geanta. S-a uitat la ciorbă. La buchet.
Am fiert sfecla prea tare, a spus Emil din prag.
Se vede.
Dar, cât de cât, merge.
Vedem, a zis Doina.
Și s-a dus să se spele pe mâini. Asta-i viața: uneori, sfecla e prea fiartă, alteori nu. Important e să știi să spui când ceva nu e în regulă, să nu taci douăzeci și trei de ani.
