„Sunt flămând de la muncă, pregătește ceva.” Cavalerul cu care mă întâlneam de șase luni a spus o frază după care l-am rugat să plece.
Biletele le-am cumpărat cu o săptămână înainte. Două locuri în rândul șapte, la seara de film, la pelicula aceea pe care o tot discutam cu Ion încă din septembrie. M-am gândit atunci: o să-l surprind, nu-i spun din timp, lasă să vină – și eu am deja totul pregătit.
Ne-am cunoscut în martie. Mi-am făcut un profil pe site din plictiseală, sincer, nu credeam în nimic, doar îmi era singur seara, mai ales vinerea, când de la fereastră auzeam cum vecinii pleacă undeva în familie, iar eu – ceainic și televizor. Ion mi-a scris primul. Un mesaj simplu, fără obscenități, m-a întrebat ce muzică ascult. Apoi s-a dovedit că amândoi aveam un fiu care învățase la aceeași școală, doar în ani diferiți, și asta ne-a apropiat repede, de parcă ne cunoșteam de mult.
Știa să glumească. Cu blândețe, fără răutate, iar glumele erau de râdeam cu adevărat, nu din politețe. Ne duceam împreună la expoziții, mergeam la cafeneaua de lângă gară, unde dau cafea proastă, dar ștrudel bun. O dată am alergat sub ploaie până la stație, și el și-a scos geaca și mi-a aruncat-o pe umeri, iar el a mers ud leoarcă și spunea că nu-i frig, deși îi clănțăneau dinții.
Pe scurt, era un om bun. Așa credeam.
În seara aceea a venit pe la opt, cum ne înțeleseserăm – deși ne înțeleseserăm doar „să stăm seara”, fără amănunte, eu nu i-am spus de film intenționat. Voiam să-l uimesc. Am deschis ușa – și eu eram în rochie, cu coafura pe care mi-o făcusem o oră, rujul puțin mai închis decât de obicei. Am văzut cum se uită la mine, și în privirea lui nu era admirație, ci mai degrabă nedumerire, de parcă aș fi îmbrăcat ceva nepotrivit.
— Ai plecat undeva? a întrebat el, fără să treacă pragul.
— Plecăm, am spus și am scos biletele din geantă, le-am fluturat ca un magician. — Surpriză. La șapte patruzeci, dar mai avem timp dacă…
Nu m-a lăsat să termin. A lăsat pe jos punga pe care o ținea – și acolo, am văzut mai târziu, era carne congelată, în ambalaj vidat, cam un kilogram și jumătate – și a spus că de fapt se aștepta să petreacă seara acasă.
— Am cumpărat carne, a spus, de parcă asta explica totul. — Mă gândeam să stăm, să gătești ceva, eu dau drumul la televizor, e fotbal azi.
Eu stăteam cu biletele în mână și simțeam că zâmbetul încă mi se ține pe față, dar deja strâmb, nesigur. I-am spus că fotbalul poate fi văzut și mâine, că biletele nu se pot returna, că m-am pregătit atâta…
— Vezi, a zâmbit el, dar fără răutate, mai degrabă obosit, ca un adult care explică unui copil ceva evident, — te-ai pregătit, în loc să… întâmpini omenește. Te poți machia și acasă. Eu sunt flămând de la muncă, voiam ceva de casă.
Atunci am simțit pentru prima dată în seara aceea că în mine ceva se răcește. Nu de supărare încă, ci de uimire – de parcă ar fi început să vorbească într-o altă limbă.
— Ioane, am spus, — nu ne-am înțeles că eu voi găti. Voiam doar să mergem la film, împreună, cum mergeam înainte.
— Înainte era înainte, a răspuns el, trecând pe lângă mine în bucătărie, ca un stăpân, de parcă fusese de o sută de ori exact așa, cu punga de carne în mână. — Acum avem, cum s-ar zice, relații serioase, aproape șase luni. Ești o femeie matură, Maria, nu ai douăzeci și cinci de ani să alergi prin cluburi. La vârsta ta trebuie să creezi confort, să ții casa, să hrănești bărbatul, să-i calci cămașa. Nu să te îmbraci și să-l tragi la film.
Eram ca sub un duș rece și nu puteam înțelege de unde vine apa.
— Ce înseamnă „la vârsta mea”? am întrebat încet.
— Exact ce am spus. El desfăcea deja ambalajul, căuta cuțitul în sertar, ca la el acasă. — Un bărbat are nevoie de casă, nu de o sărbătoare veșnică. Gătit, curățenie, grijă. Filmul e pentru tineri, ăia care n-au alte griji.
M-am uitat la el și deodată mi-am amintit foarte clar o altă bucătărie, alt apartament, acum peste douăzeci de ani. Acolo stătea și un bărbat – primul meu soț, Vasile – și spunea cuvinte asemănătoare, doar cu alte intonații, mai moi la început, apoi din ce în ce mai dure cu anii. Atunci am ascultat. Găteam, călcam, renunțam la ale mele, doar să fie casă, doar să fie confort, doar să nu se supere. Fiul creștea, eu munceam, căram totul pe mine, iar Vasile venea și spunea că femeia trebuie. Douăzeci de ani am trebuit. Apoi a plecat la alta, mai tânără, a spus că „m-am ofilit prea tare”, și am rămas singură într-un apartament gol, cu obiceiul de a călca cămăși pe care nu le mai purta nimeni.
Și acum, uitându-mă la Ion cu carnea aia în mâini, am înțeles – iată, din nou. Doar că de data asta nu mai sunt tânără, am deja experiența cum se termină. Nu vreau a doua oară în viață să fiu bucătăreasă pentru un bilet dus spre singurătate.
— Pune cuțitul, am spus.
S-a întors, mirat de tonul meu.
— Nu-ți voi găti cina, am spus. — Nici azi, și probabil niciodată. Nu sunt menajera ta, Ioane. Nu m-am angajat la tine.
— Ce, te-ai supărat? părea chiar dezorientat, a lăsat carnea pe masă. — N-am spus nimic rău, spun doar cum e, ca bărbat…
— Pleacă, te rog, am spus.
N-a înțeles imediat că vorbesc serios. Apoi a înțeles. Fața i s-a schimbat, a devenit aspră, exact cum o văzusem odată la un alt om.
— Ești proastă, a spus, îmbrăcându-și geaca cu mișcări nervoase. — Crezi că mai ești tânără? Film, ținute. Singură o să rămâi la bătrânețe, o să vezi. Cine are nevoie de tine așa, mândră.
Și-a luat carnea – chiar și asta a luat, mi-am amintit cum a băgat punga înapoi în geantă – și a plecat, trântind ușa atât de tare încât în hol a vibrat vaza de pe raft.
Am mai stat câteva minute în antreu, în rochia mea albastră, cu biletele în mână, care acum nu mai erau bune decât de aruncat. Apoi mi-am scos pantofii, am șters rujul cu un șervețel și m-am întins pe canapea, fără să mă dezbrac. Nu-mi venea să plâng. Era o liniște ciudată, ca după ce scoți în sfârșit o așchie – te ustură, apoi e mai ușor.
A doua zi, pe la prânz, a sunat cineva la ușă. Știam deja cine e, înainte să deschid – auzeam cum schimbă piciorul sub ușă.
Ion stătea cu flori, nu foarte scumpe, cumpărate în grabă de la o tarabă, și cu o față atât de vinovată încât, într-o altă viață, l-aș fi iertat poate imediat.
— Maria, m-am încălzit, a început el. — Nu m-am gândit cum sună. Ești o femeie bună, eram obosit ieri, la muncă… Iartă-mă, da?
M-am uitat la el și mă gândeam – iată un om pe care l-am considerat bun aproape șase luni. Poate că e bun, în felul lui. Poate că așa l-a învățat mama, sau l-a obișnuit prima soție, sau doar vremurile în care a crescut, crezând că o femeie după patruzeci de ani e pentru oale, nu pentru film. Poate că nici nu a făcut-o din răutate.
Dar nu era vorba dacă e din răutate sau nu.
— Ioane, am spus calm, — nu e vorba de iertare. E vorba că ieri ai spus ceea ce gândești cu adevărat. Iar eu am trăit deja o dată douăzeci de ani cu un om care gândea la fel. Nu vreau a doua oară.
— Dar am venit, îți cer iertare…
— Te aud. N-am dat înapoi, n-am făcut un pas în spate, nu l-am invitat să intre. — Dar nu mă întorc la ce a fost ieri. Nu vreau să mai demonstrez că nu sunt obligată să gătesc și să calc ca să fiu iubită. Îmi pare rău, dar nu.
A mai stat puțin, parcă fără să înțeleagă pe deplin ce s-a întâmplat – pentru el fusese doar o ceartă din cauza cinei, care se poate împăca cu flori. Iar pentru mine era un întreg trecut, o viață întreagă pe care nu voiam s-o repet.
Florile nu le-a lăsat – le-a luat cu el când a plecat, de parcă nu mai erau de folos nimănui. Am închis ușa și m-am dus în bucătărie să-mi fac un ceai. Afară era o zi obișnuită, gri, fără nimic deosebit, doar că pentru prima dată după mult timp mi se părea că nu pierd, ci în sfârșit găsesc ceva – chiar dacă era doar eu însămi, cea care nu mai acceptă să fie comodă pe cheltuiala altcuiva.
