Încă de când Smaranda a pus piciorul pe pragul casei noastre, am simțit un val de dezgust. Era de păr ondulat, înaltă și vânjoasă. Tricota ei nu era deosebită, dar mâinile le aveau o formă diferită de ale mamei mele: degetele erau mai scurte și mai groase, iar ea le strângea mereu în pumni. Picioarele îi erau și mai subțiri decât ale mamei, iar tălpile, mult mai lungi.
Stăteam eu, Mihai, cu nouă ani, și fratele meu Andrei, de șapte, și îi aruncam la ea zâmbete strâmbe și farse. Mila e lungă ca un kilometru, nu ca o simplă Mila! strigam, încercând să o ironizăm. Tatăl, observând retorica noastră, ne-a tras de urechi: Comportați-vă cum trebuie, cum nu ați învățat la școală?
Andrei, cu inocența lui de copil, a întrebat: O să rămână cu noi mult timp?
Pentru totdeauna, a răspuns tatăl, cu un zâmbet forțat.
Am auzit o ușoară agitație în glasul lui, iar dacă s-ar fi enervat, nu ne-ar fi mai fost bine. Așa că am ales să nu-l supărăm. După o oră, Smaranda s-a pregătit să plece acasă. Își puse pantofii și, pe când ieșea, Andrei a încercat să-i dea cu piciorul la călcâi. Ea a căzut aproape de intrare. Tatăl s-a înrăutățit: Ce sa întâmplat?
Am dat cu piciorul în încălțămintea altcuiva, a răspuns ea, fără să-l privească pe Andrei.
Totul e aranjat, curăță eu, ia zis el, cu o promisiune sinceră.
Acolo am înțeles că tatăl o iubea, chiar dacă noi nu știam cum să o includem. Nu am reușit să o excludem din viața noastră, în ciuda încercărilor noastre.
Într-o zi, când Smaranda era singură cu noi, fără tatăl, a rostit, cu o voce calmă, dar rece:
Mama voastră a murit. Din păcate, așa se întâmplă uneori. Acum stă pe cer și vede tot. Cred că nu-i place cum vă purtați. Ea înțelege că faceți rău din răutate, că păstraţi memoria ei ca pe un trofeu.
Am fost șocați.
Andrei, Ioana, sunteţi copii buni! Nu e nevoie să păstraţi amintirea mamei cu atitudini de țânțari! Un om bun se dovedește prin fapte, nu prin spini! ne-a zis ea. Vorbele ei au început să ne întrepătrundă dorința de a fi mai buni.
O dată iam ajutat să dezbrace cumpărăturile venite de la piață. Smaranda ma lăudat, ma mângâiat pe spate și, deși degetele ei nu erau ca ale mamei, ma făcut să mă simt bine. Andrei a simțit o ușoară gelozie.
Am aranjat și căni spălate pe raft, iar Smaranda și-a arătat recunoștința. Mai târziu, a povestit cu entuziasm tatălui, la cină, cât de bine lucram. El a fost fericit. Strănutul ei străin încă ne ținea pe unii în alertă, dar, în timp, am început să-i permitem să intre în inima noastră. Nu era mama noastră, dar a devenit o parte din viața noastră.
După un an, uitasem cum trăisem fără ea. Și, în urma unui incident, ne-am îndrăgit pe Smaranda cu o pasiune nebună, la fel ca tatăl.
Andrei, în clasa a șaptea, a întâmpinat greutăți. Un băiat, Vasile Hârșov, la tot bătut. Era la fel de înalt, dar mai obraznic. Familia Hârșov era solidă; tatăl lui îl încuraja să fie bărbat puternic, să lovească pe toți. Așa că la ales pe Andrei ca țintă ușoară.
Vasile venea acasă și nu spunea nimic surorii mele, așteptând ca totul să se rezolve de unul singur. Dar nicio problemă nu se rezolvă singură, iar agresorii se simt în siguranță de nepedepsire. Vasile începea să-l lovească des, în fiecare moment când trecea pe lângă el. Am reușit să obțin detalii de la Andrei, când am observat vânătăi pe umeri. El credea că bărbații nu ar trebui să-și arunce greutățile asupra fetelor, chiar și mari.
Sub ușa casei, Smaranda asculta în tăcere discuția noastră. Andrei mia cerut să nu spun tatălui, altfel ar fi fost și mai rău. Mă ruga să nu-l las să-l înjunghie pe Vasile la față, dar eu eram hotărâtă să mă apăr. Nu voiam să implic tatăl, căci ar fi putut să se certe cu Vasile, cu tatăl lui Hârșov, și să ajungă aproape de închisoare.
A doua zi, vineri, Smaranda sa prefăcut că merge la magazin, dar nea dus la școală și, în secret, a cerut să-l arate pe Vasile. Iam arătat și iam spus să-l știe că e un bou! A urmat o scenă de neuitat.
În timpul orei de limba română, Smaranda a intrat în clasă, cu coafura și manichiura ei impecabile, și, cu voce blândă, la chemat pe Vasile Hârșov să iasă, spunând că are ceva de discutat cu el. Învățătoarea a permis, fără să băgă seamă. Vasile a ieșit, crezând că Smaranda e o organizatoare nouă. Smaranda la apucat de piept, la ridicat și ia strigat:
Ce vrei de la fiul meu?
De cel cauţi? a răspuns el încurcat.
De Andrei Răducanu!
Nnnicice
Vreau să nute mai apropie de el! Dacă mă atingi din nou pe fiul meu, te voi da în spate, nenorocitule!
Doamnă, lăsaţimă, numai voi maifi!
Pleacă de aici! Și nu te mai încurca în treburile mele. Îl voi duce pe tatăl tău în închisoare pentru că a crescut un tânăr infractor! Înțelegi? Voi spune învățătoarei că sunt vecina ta, că am nevoie de cheia! După ore, îţi vei cere scuze de la Andrei! Eu mă voi asigura.
Vasile a fugit înapoi la clasă, strâmbînd uniforma. Nu a mai privit la Andrei, pentru că a început să evite contactul. Sa scuzat în aceeași zi, scurt, cu voce tremurândă, dar sincer.
Smaranda nea cerut să nu spunem tatălui, dar am cedat și iam povestit totul. Tatăl a fost impresionat.
Întrun moment, ea ma îndrumat pe drumul cel bun. La șaisprezece ani am căzut în prima dragoste nebună, cu un pianist fără slujbă, mereu beat, care nu vedea nimic în afară de muzică. El îmi spunea că eu sunt muza lui, iar eu mă topisem în brațele lui ca lumânarea în foc. A fost prima mea experiență cu un bărbat.
Mama lui a întrebat: Când se va întrece și cum vom trăi? Cu un plan de viață stabil, el a promis să se ocupe de noi. Pentru că o locuință modestă nu era suficientă ca dovadă a seriozității. Pianistul era cu cinci ani mai tânăr decât Smaranda și cu douăzeci și cinci de ani mai mic decât eu, dar eu nu plictisem.
Nu voi repeta răspunsurile lui, dar mia fost rușine față de mamă, și mai ales când ea a spus: Credeam că ești mai înțeleptă. Povestea mea de dragoste sa terminat mizer și urât, dar nu a ajuns în închisoare, nici pianistul, nici tatăl, pentru că Smaranda a intervenit la timp.
Au trecut mulți ani. Cu Andrei am format familii bazate pe valori: dragoste, respect, grijă pentru cei dragi când greșește sau se înșală. Toate acestea leam învățat de la Smaranda.
Nimeni nu ar putea face mai mult pentru mine și fratele meu decât ea. Tatăl e fericit alături de ea, bine îngrijit și iubit. O tragedie familială a lovit odată viața ei, dar noi nam știut. Tatăl nu nea spus niciodată.
Smaranda și-a iubit tatăl și a părăsit soțul. Avea un fiu, dar la pierdut din vina soțului, și nu ia putut ierta.
Credem că am alinat puțin durerea ei. În orice caz, rolul ei în creșterea noastră nu a fost niciodată subestimat. Întotdeauna neadunăm în jurul ei, încercăm să găsim cele mai potrivite papuci pentru picioarele ei. O prețuim și o protejăm, pentru că adevăratele mămici, chiar și în fața obstacolelor, nu se împiedică niciodată.
