Toată viața ni s-a spus: Tot ce-i mai bun, să fie pentru copii. Am mers flămând, obosit, am amânat să-mi iau cizme noi, doar ca să aibă ei meditații, facultăți cu renume, nunți cu fast.
Mă cheamă Victor Andrei. Am șaizeci și patru de ani. Sunt văduv de șapte ani. Soția mea, Anisia, a fost femeie de modă veche, cu suflet mare. A lucrat contabilă-șefă. După ce s-a dus ea, am rămas singur în apartamentul nostru mare, cu trei camere, din centrul Chișinăului, o stalincă veche, cu tavan înalt, parket și biblioteca Anisiei.
Am un singur fiu, Rareș. Băiat cu capul pe umeri, ajuns la treizeci și cinci de ani, însurat cu Corina fată isteață, gospodină, mereu hotărâtă. Cresc un băiețel, nepoțelul meu, Dănuț. O duc greu într-un apartament mic cu două camere, luat cu credit ipotecar, la periferia orașului. Se văicăreau mereu că banii nu le ajung.
Voiam să fiu tată bun. Mă uitam la apartamentul nostru: atâta spațiu, iar ei se chinuie. Eu doar fac drum între bucătărie și dormitor. Și într-o duminică, la masă, le-am spus:
Rareș, Corina, ce-ar fi să ne mutăm împreună? Veniți la mine, îi dăm copilului camera unde era biroul Anisiei, voi puteți să vă închiriați apartamentul, să scăpați mai repede de credit. Eu nu am nevoie de mult spațiu, mă descurc cu dormitorul. Și ca să nu vă bateți capul cu moștenirea, fac eu de pe acum act de donație pe numele tău, Rareș. Ce contează pe cine e scris? Suntem familie.
A fost cea mai mare greșeală a vieții mele.
Fiul meu s-a codit puțin, să pară timid, dar Corina a zâmbit larg imediat.
După o săptămână eram la notar. Am semnat actul. Am dăruit dreptul de proprietate pe apartamentul unde am muncit cot la cot cu Anisia să-l aranjăm. Am crezut că-mi cumpăr liniștea bătrâneții lângă familie.
După o lună, s-au mutat.
La început a fost minunat: cine mâncăm împreună, Dănuț chicotea, râsete și veselie.
Apoi a început încet, ce se numește alungare pe tăcute.
Mai întâi, Corina a zis că biblioteca Anisiei adună praf și că de aia tușește copilul. Cât am fost la policlinică, au chemat oameni și au dus toate cărțile la vilă.
Mi s-a spus apoi că ceașca mea preferată strică imaginea bucătăriei noi, pe care o făcuseră după gustul lor.
Rareș a început să mă roage:
Tată, nu da televizorul tare, Corina vrea să se odihnească după muncă.
Tată, avem musafiri, nu vrei să stai în camera ta?
Ajunsesem chiriaș în casa mea. Umblam pe vârfuri. Mă feream să intru în bucătărie. Eram o umbră.
Totul a culminat în noiembrie, când Corina a rămas însărcinată a doua oară.
Într-o seară, Rareș a venit la mine, se uita în jos și butona telefonul.
Tată uite, Corina e însărcinată din nou. Avem nevoie de încă o cameră. Ție ți-e greu în oraș, gălăgie, aer prost. La vilă, la Cricova, e aer curat, liniște. Hai să te muți acolo. Îți facem reparație la primăvară. Îți prinde bine la natură!
Rareș, mi s-a pus un nod în gât. Ce vilă? Acolo e doar o casă de vară! Fără încălzire, soba abia mai merge, apa e la fântână, vine iarna!
Tată, cumpărăm radiatoare! s-a băgat Corina pe ușă. Ați zis întotdeauna că pentru nepoți dați orice. Nu fiți egoist. Casa e a lui Rareș, avem dreptul să folosim spațiul.
Ochii nu mi-au mai lăcrimat. Mi-a înghețat inima.
Mi-am strâns două valize. Rareș m-a dus la vilă cu mașina lui, a lăsat două radiatoare vechi, mi-a pus în palmă 1300 de lei moldovenești și a plecat spunând că vine sâmbătă cu de-ale gurii.
N-a venit.
Noaptea aceea a fost cumplită: afară minus zece grade.
Căsuța nu ținea deloc căldura. Radiatoarele încălzeau doar centrul camerei, iar colțurile se bocneau de gheață. Dormeam în cojoc, sub trei plăpumi, cu sticla cu apă fierbinte la piept.
Zăceam pe canapea, privind cum ieșea abur din gură. Îmi venea să urlu: tot ce-am făcut în viață, tot sacrificiul, pentru ce? Am dat tot, și am ajuns lepădat, ca un câine bătrân.
Am început, de frig și necaz, să cotrobăi în șifonierul vechi din verandă, poate găsesc haine groase lăsate de Anisia, că acolo tot duceam câte ceva de ani buni.
Sus, pe raft, sub o grămadă de reviste Radio, am găsit o cutie metalică veche de biscuiți.
Am deschis-o. Înăuntru, un teanc de extrase de cont pe numele Anisiei. Deasupra, o scrisoare cu scrisul ordonat al ei.
Vicu, dacă citești, înseamnă că nu mai sunt. Ți-ai dat, ca un bun naiv, tot ce ai, lui Rareș. Am știut mereu că băiatul nostru n-are tăria ta, și că tu nu poți spune niciodată nu. Fără să-ți zic, am pus deoparte câte ceva din primele și economiile mele timp de cincisprezece ani, pe un cont secret. Știam că o să dai tot copilului. Sunt destui bani acolo, Vicu. Asta e pătura ta de siguranță. Nu-i da niciun leu lor. Trăiește pentru tine. Codul de la seif e anul nunții noastre.
Am privit cifrele de pe extrase. Sume mari, economii cât pentru o viață. Anisia a prevăzut totul. M-a protejat de mine însumi, chiar și după moarte.
Dimineață am chemat un taxi pentru Chișinău. Am ajuns la bancă. Totul era adevărat. Banii mă așteptau. Am făcut cont nou, doar pe numele meu.
Apoi m-am dus direct la agenție imobiliară.
Vreau un apartament cu o cameră, în centru, renovat, cu vedere spre parc. Plătesc pe loc.
După aceea, am angajat un avocat scump și de temut.
Am verificat actele. Notarul făcuse o mică eroare tehnică la acte, pentru că apartamentul fusese privatizat într-un mod ciudat în anii 90. Nu anula donația automat, dar îmi dădea șansa să pun sechestru judecătoresc pe apartament și să încep procese care puteau dura ani, cu motiv de inducere în eroare a vârstnicului.
M-am dus la fosta mea casă.
Rareș și Corina stăteau la masă și beau cafea din esspresorul nou.
Am deschis ușa fără să bat. Nu mai eram o epavă zgribulită. Eram bărbatul care a fost mereu lângă Anisia.
Am pus pe masă copia plângerii în instanță.
Ce e asta, tată? Rareș a încremenit.
E sfârșitul vieții voastre fără griji, băiete, am spus calm. Apartamentul e sub sechestru. Nu îl puteți vinde, schimba sau folosi pentru copil până nu se termină procesele. Iar cu avocații mei, o să dureze ani. Vă aduc dovezi că m-ați dat afară din propria casă.
Corina a sărit ca arsă:
Nu aveți dreptul! Suntem familie! Cum să dai în judecată copilul propriu?
Nu-mi judec fiul, i-am răspuns rece. Îi judec pe cei care m-au lăsat să îngheț la vilă.
M-am uitat la Rareș:
Aveți o săptămână să vă strângeți lucrurile și să vă întoarceți în apartamentul vostru de la Periferie. Dacă faceți asta, retrag acțiunea și apartamentul rămâne la tine în acte. Dar nu veți mai locui vreodată aici. O voi închiria altor oameni.
Epilog.
Au plecat în patru zile. Corina a urlat toate blestemele, Rareș a încercat să ceară iertare, s-a dat peste cap, dar nu l-am ascultat.
Astăzi am șaizeci și cinci de ani. Trăiesc într-o garsonieră luminoasă cu vedere spre Parcul Valea Morilor. Călătoresc. Merg la teatru. Nu mai strâng la bani pentru alții.
Vechiul apartament îl închiriez unei familii decente, iar banii îi pun deoparte.
Cu fiul meu nu țin legătura. Mă doare, recunosc. Plâng uneori noaptea, gândindu-mă ce copil luminos era cândva. Dar am înțeles ceva dureros: sacrificiul nostru nu-i face recunoscători. Îi face egoiști. Dacă-ți pui viața la picioarele lor, devine preș de sters pe picioare.
Soția mea a avut dreptate. Singurul om pe care te poți baza cu adevărat ești tu însuți.
Voi ce ziceți: am făcut bine că mi-am pus copilul și nora la ușă? E sângele mai presus de răni? Merită oare să-ți treci averea pe numele copiilor cât trăiești?
