Toată viața ni s-a băgat în cap: Tot ce-i mai bun copiilor. Noi mâncam mai puțin, nu dormeam destul, ne refuzam cizme noi, doar ca ei să aibă meditații, să prindă universități cu renume și nunți ca-n filme.
Eu mă numesc Margareta Dumitrescu. Am șaizeci și patru de ani și, de șapte, sunt văduvă. Soțul meu, Vasile, a fost un om de modă veche, inginer-șef la fabrică, și după ce s-a dus, am rămas singură în apartamentul nostru mare cu trei camere, o veche locuință pe bulevardul principal din inima Chișinăului.
Singurul meu băiat, Lucian, a crescut un copil cuminte. Are treizeci și cinci de ani, e însurat cu Mariana o fată frumoasă, determinată, mereu cu planul făcut în viață. Împreună au un băiețel, pe Andrei, lumina ochilor mei. Ei stau în două camere la bloc, la Botanica, mereu cu griji de bani și rate.
Voiam din tot sufletul să fiu o mamă bună. Mă uitam la apartamentul meu uriaș: tavane înalte, parchet, biblioteca lui Vasile… și mă gândeam: la ce-mi trebuie atâta spațiu singură? Mă învârt de la bucătărie la dormitor, atât. Copiii, săracii, abia se înghesuie.
Așa că, la o masă de duminică, le-am zis:
Lucian, Mariana. Haideți să ne mutăm împreună. Veniți aici, îi dăm lui Andrei biroul lui bunelu drept cameră de joacă. Voi dați cu chirie apartamentul și scăpați mai repede de credit. Eu nu cer mult, stau în dormitor. Și ca să nu vă chinuiți cu moșteniri și taxe după, facem act de donație pe Lucian cât sunt vie. E tot una, suntem familie.
Să nu faci niciodată asta, mamă! Greșeală de-o viață.
Lucian s-a fâstâcit de ochii lumii, dar Mariana deodată s-a luminat la față.
După câteva zile eram la notar. Am semnat actul de donație. Am cedat cheile la casa în care m-am născut, și pe care am zidit-o, cot la cot cu Vasile, ani la rând. Mă gândeam că-mi ofer bătrâneți liniștite, înconjurată de norodul meu.
După o lună s-au mutat.
La început, a fost frumos. Sergeam împreună la masă, râdea Andrei, zumzet de familie.
Și încet-încet a început ceea ce se cheamă scoaterea pe ușa din dos.
Mai întâi, Mariana mi-a zis că biblioteca lui Vasile strânge praf și Andrei face alergie. Cât am fost la doctor, au chemat hamalii și-au dus toate cărțile la țară.
Apoi a dispărut cana mea preferată, cica nu se potrivește cu noua bucătărie.
Lucian, din ce în ce mai des:
Mamă, nu mai da televizorul tare, Mariana doarme după muncă.
Mamă, vin niște prieteni la noi, poți să rămâi în cameră?
Mă simțeam chiriașă la mine acasă. Mergeam în vârful degetelor, îmi era rușine să intru în bucătărie. Încet, m-am făcut umbră.
Apogeul? Noiembrie. Mariana rămâne însărcinată a doua oară.
Într-o seară, Lucian intră la mine în cameră, învârtea telefonul printre degete și nu mă privea în ochi.
Mamă e o chestie. Vine alt copil. Avem nevoie de cameră. Dar tu ți-e greu în oraș, poluare, gălăgie. Ai vila de la Susleni, e grozavă! Te mutăm acolo pân la primăvară, facem renovare. Ți-e mai bine la natură.
Simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare.
Lucian, acolo e doar casă de vară, fără încălzire, cu pompa afară! Vine iarna
Lasă, mamă, luăm calorifere electrice! sare Mariana. Doar n-ați zis mereu: totul pentru nepoți! Să nu fim egoiști, casa e pe numele lui Lucian, avem dreptul s-o amenajăm pentru noi.
Ce să mai zic? M-am împietrit.
Am adunat două valize, fiul m-a dus la vilă cu mașina lui, mi-a lăsat câteva sute de lei moldovenești și două radiatoare ieftine, promitând că vine sâmbătă cu merinde.
N-a mai venit…
Chiar din prima noapte, afară au fost minus zece grade. Casa nu ținea deloc căldura. Electricele trăgeau curent, dar colțurile se umpleau de promoroacă. Dormeam îmbrăcată cu paltonul pe mine, sub trei plăpumi grele, cu o sticlă cu apă fierbinte în brațe.
Sedeam pe o canapea veche, uitându-mă la aburul ce mi se ridica din gură și mă tot gândeam că singură, cu mâna mea, mi-am săpat groapa. Am dat tot, iar ei m-au aruncat la gunoi ca pe un câine bătrân.
De disperare și frig am început să cotrobăi prin dulapul vechi din verandă, poate găsesc ceva haine de ale lui Vasile de pe vremuri.
Sus, pe raft, sub reviste prăfuite Tehnica Tineretului, am dat peste o cutie metalică de biscuiți de pe timpuri. Înăuntru o grămadă zdravănă de extrase de cont bancar pe numele lui Vasile, și o scrisoare cu scrisul lui ordonat, mulți ani n-am văzut-o…
Margareta. Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt, iar tu, după bunătatea și naivitatea ta, sigur i-ai dat lui Lucian totul. Am tot știut că băiatul nostru n-are coloană și te va asculta orbește. Nu ți-am zis niciodată, dar am pus deoparte, din primele brevetelor, un fond secret. Știam că-i vei da banii băiatului fără să clipești. Sunt destui acolo, Margareta. Siguranța ta. Să nu le dai niciun ban! Trăiește pentru tine! Codul e anul nunții noastre.
Am rămas câteva secunde nemișcată. Cifrele din extrase nu mă mințeau: erau mulți, mulți bani peste un milion de lei moldovenești. Vasile, isteț și precaut, a prevăzut totul. M-a protejat chiar și după moarte.
A doua zi de dimineață am chemat un taxi spre oraș. M-am dus la bancă, totul era real! Am transferat banii pe un nou cont, de care doar eu știam.
Dar nu m-am dus acasă. Am mers direct la o agenție imobiliară, de top.
Vreau garsonieră, central, mobilată, cu vedere la parc. Îi iau pe loc, fără rate.
Apoi am angajat un avocat scump, priceput și cu nerv. Am scos actele și am descoperit că notarul greșise o virgulă la semnarea donației (că apartamentul fusese privatizat straniu prin 93). Nu anula donația, dar permitea blocarea oricărei tranzacții ani de zile și reluarea actelor în instanță pe motiv de manipulare a unei bătrâne.
Am mers la apartamentul meu, că de fapt nu mai era al meu.
Lucian și Mariana stăteau în bucătărie, cu cafeaua la espressor.
Am intrat fără să bat. Nu mai eram biata bătrână cu fularul gros la gât. Eram Margareta, soția lui Vasile.
Am pus pe masă citația de la tribunal.
Ce-i asta, mamă? s-a albit la față Lucian.
E sfârșitul liniștii voastre, dragii mei! Apartamentul e sub sechestru. Nu-l puteți vinde, nu mai puteți face domiciliu lui Andrei, până la finalul proceselor. Eu am să vă țin la tribunal ani întregi. Și am să dovedesc cum m-ați dat afară ca pe-un nimic.
Mariana s-a înfuriat:
Nu aveți dreptul! Suntem rude!
Eu nu mai am treabă cu rudele care m-au lăsat să mor de frig la vilă, le-am zis rece.
M-am uitat în ochii fiului:
Aveți o săptămână să faceți bagajele și să plecați înapoi la apartamentul vostru mic. Dacă plecați acum, nu mă mai judec, și vă las actele pe numele tău, Lucian. Dar aici nu mai locuiți niciodată. Îl închiriez la străini.
Au plecat după patru zile. Mariana a urlat, Lucian a zis că nu am înțeles nimic, că tot pentru familie am făcut. N-am mai stat să-l ascult.
Am șaizeci și cinci acum. Trăiesc singură, într-o garsonieră luminoasă, central, cu vedere superbă la parc. Călătoresc, merg la teatru, nu mă zgârcesc la nimic pentru sufletul meu. Apartamentul vechi îl dau cu chirie unei familii cumsecade, banii îi pun deoparte.
Cu Lucian nu mai țin legătura, tot mă doare. Plâng uneori noaptea, îmi amintesc ce copil dulce era. Dar am înțeles ceva trist: când faci sacrificii totale pentru copii, nu devin recunoscători, devin egoiști. Le pui viața sub picioare, și te calcă fără să vadă.
Vasile a avut dreptate. Singurul om care nu te trădează ești tu.
Tu ce crezi, am procedat bine? E corect ca după ce-ți dai toată averea pe mâna copiilor, să te lase pe drumuri? Ai da casa copiilor cât încă trăiești?
