Toată viața am auzit: Tot ce-i mai bun pentru copii. Ne-am lipsit de multe, am mers cu galoșii vechi, am lăsat la coada raftului ultimul corn și am strâns cureaua, doar să aibă ei bani de meditații, facultăți de fițe și nunți cu taraf adevărat.
Mă numesc Tamara Vasilica. Am șaizeci și patru de ani și-s văduvă de șapte ani. Soțul meu, Petru, a fost om de modă veche, inginier șef la combinat după ce a plecat el, am rămas singură în imensa noastră trei camere pe stil vechi, fix în buricul Chișinăului.
Unicul meu fiu, Ionel, a crescut băiat de treabă. Azi are treizeci și cinci de ani, e însurat cu Doinița fată frumoasă, cu limba ascuțită, care știe mereu ce vrea. Din dragostea lor, a apărut nepoțelul meu, Ionuț. Trăiau toți într-o două camere cu credit ipotecar la periferie și, evident, veșnic se plângeau că banii le ajung doar de pâinea la reducere.
Eu, fire de mamă cuminte, am vrut, desigur, să fac tot ce pot. Mă uitam la apartamentul meu cu tavan înalt, parchet de stejar, biblioteca lui Petru, și mă gândeam: pentru ce atâta spațiu unei băbătii singure? Bat drumul bucătărie-dormitor ca trenul pe rută scurtă, cam atât. Iar copiii se-nghesuie ca sub plapuma mică.
Așa că la un prânz de duminică am dat bomba:
Ioane, Doiniță, ce-ar fi să locuim împreună? Vă mutați la mine, iar biroul lui tataie îl facem cameră pentru Ionuț. Pe a voastră o închiriați, puneți deoparte, scăpați mai ușor de rate. Eu, ce-mi trebuie mie? Încăperea mea, liniștea mea. Și, ca să nu vă bateți capul cu succesiuni, vă trec casa pe numele tău, Ioane. Doar suntem familie, nu contează pe ce hârtie-i treaba.
Dumnezeule, ce greșeală! Ionel s-a fâstâcit din politete vreo cinci minute, dar Doinița ziceai că-i-a venit loteria în cap. O săptămână mai târziu eram la notar. Semnez actele, bașca drepturile la casa în care am respirat atâția ani și am spetit cu Petru să o aducem la lumină. Eu chiar credeam c-o să am bătrânețe tihnită, cu familia în jur.
S-au mutat în vreo lună.
La început a fost ca la carte: mese împreună, chicotelile nepoțelului, miros de sarmale în casă. Dar încet-încet a început expulzarea blândă a bătrânei.
Doinița a decretat că biblioteca veche a lui Petru adună praf și poate-i provoacă Ionuțului alergie. Mă duc la policlinică, vin acasă, nu mai găsesc boeken-le. Le-au dus la țară, cu tot cu rafturi.
Apoi, cana mea preferată strica aspectul bucătăriei noi, pe care, evident, o amenajase Doinița. Au urmat:
Mamă, nu da volumul la televizor, Doinița se odihnește.
Mamă, vin prietenii noștri, poți să stai în cameră, te rog?
Mă simțeam ca găzduita din propria casă. Făceam slalom pe hol, să nu încurc. Mi-era rușine să intru în bucătărie. Eram deja fantomă în căminul meu.
Punctul culminant a venit la vreo două luni după ce Doinița a anunțat că-i din nou însărcinată. Într-o seară apare Ionel, vizibil jenat, strângând mobilul:
Mamă uite Avem nevoie de încă o cameră cu venirea copilului. Ție oricum ți-e greu la oraș cu zgomot, aer prost. La țară a fost mereu liniștit! Ia treci la casă, că la primăvară facem și reparație. Îți punem calorifere, o să-ți fie ca la spa!
Ioane, am simțit un nod în gât, da casuța de la țară n-are decât soba veche și apa trasă la bidon. Vine iarna!
Lasă, mamă, îți luăm calorifere electrice! s-a băgat Doinița la ușă, ofticată. Doar ziceai mereu că pentru nepoți dai orice. Nu fii egoistă. Casa asta e a lui Ionel, facem ce vrem cu ea!
Ehei, m-auzi, exil pe stil moldovenesc.
N-am plâns. Parcă mi s-a pus gheață în vene. În noaptea aia, mi-am făcut două valize. Ionel m-a dus cu mașina lui la sat, mi-a lăsat două pături electrice ieftine și mi-a strecurat o bancnotă de 1.000 de lei moldovenești, promițând: vin eu cu provizii sâmbătă.
A uitat să vină.
S-a lăsat frigul, minus zece la termometru. Casa de vacanță n-a ținut căldura deloc. Sobele au aburit degeaba, iar în colțuri mucegaiul sărbătorea. Am dormit în haină groasă, sub trei plăpumi, ținând la piept o sticlă cu apă fierbinte.
Stăteam ciuci pe divan, privind la aburul ce-mi ieșea din gură. Mă durea până în măduvă, mă întrebam dacă n-am să mor neștiută printre scânduri și mucegai. Le-am dat totul, iar ei m-au expediat ca pe-un câine bătrân la ușa vecinului.
Din disperare și frig, am căutat prin șifonier niște haine mai calde de-ale lui Petru. Pe polița de sus, sub niște reviste vechi Tehnium, am dat de o cutie metalică de biscuiți sovietici.
Am deschis-o. Inauntru, o groasă mapă de extrase bancare pe numele lui Petru. Și deasupra, o scrisoare:
Tămăro, dacă citești asta, eu oi fi de mult țărână. Iar tu, tot cu inima prea mare ai dat lui Ionel totul. Știu că-i slab de inger și-l conduce nevasta, iar tu nu știi să zici nu. De cincisprezece ani pun deoparte din ce-am câștigat pe brevete, într-un cont secret. Știam că-i dai băiatului și pijamaua, dacă te roagă frumos. Suma e frumușică, Tămăro. Să nu le dai niciun leu. Trăiește-ți bătrânețea! Codul de la seif este anul nunții noastre.
Am privit sumele. Erau nu doar mari, erau impresionante sute de mii de euro! Petru a gândit totul pentru mine. M-a protejat și dincolo de mormânt, știa că-s naivă și prea bună la suflet.
A doua zi, am chemat un taxi la oraș. Am mers direct la bancă. Totul era real. Banii mă așteptau la fix. Am făcut repede un cont nou, secret.
N-am mers acasă (de fapt, la ei acasă). Plecat-am direct spre cea mai selectă agenție imobiliară din centru.
Vreau o garsonieră cochetă, i-am zis agentului la bulevard, cu vedere spre parc. O plătesc azi, fără rate și fără bătăi de cap.
Apoi am angajat avocat. Nu oricare, ci unul scump, dur, cu limbaj de beton.
Au cotrobăit prin acte. S-a găsit o mică scăpare la notar la vremea actului de donație încurcătură cu procentele de la privatizarea din 90. Nu anula direct actul, dar se putea bloca apartamentul în instanță ani de zile, în proces de înșelare a unei persoane vârstnice pe motiv de presiuni psihologice. Un vis pentru orice judecător cu pensie mică!
M-am dus la fosta mea casă.
Ionel și Doinița stăteau frumos pe bucătăria nouă, la cafea și prăjituri din supermarket.
Am intrat fără să bat altcineva nu mai eram. Nu mai eram babă în pufănică, ci văduva lui Petru, cu coloană vertebrală.
Am pus pe masă copia acțiunii în judecată.
Ce-i asta, mamă? Ionel se făcu alb ca varul.
Sfârșitul vieții voastre de huzur, băiatule, i-am răspuns calm. Acum apartamentul rămâne blocat. Nu-l puteți vinde, nu puteți face transfer pe copii, nicio mișcare în acte, până nu se termină procesul. Și eu pot merge cu procesul cinci ani. Angajez avocați de top, jur! Și demonstrez că ați dat afară mama în frig.
Doinița a sărit ca arsă:
Nu vă e rușine?! Cum să vă purtați așa cu singurul fiu?
Nu mă cert cu fiul meu, i-am spus rece. Mă cert cu cei care voiau să mă lase să îngheț la sat.
M-am uitat fix la Ionel:
Aveți o săptămână să vă adunați bagajele și să vă întoarceți la apartamentul vostru cu rate. Dacă faceți asta, retrag cererea, actele rămân pe numele tău. Dar aici nu mai locuiți niciodată. O voi da în chirie la oameni străini.
Epilog.
Au plecat după patru zile. Doinița a trântit ușa și a scuipat printre dinți, Ionel a încercat niște scuze și plânsete, dar n-am mai vrut să ascult.
Acum am șaizeci și cinci de ani. Locuiesc într-o garsonieră luminoasă, cu balcon mare spre parc. Călătoresc, merg la teatru, nu-mi mai refuz nicio masă în oraș.
Cea veche, cu trei camere, o închiriez unei familii cumsecade, iar banii îi pun deoparte.
Nu țin legătura cu Ionel. Sigur, suferă. Plâng uneori noaptea, gândindu-mă la băiețelul meu bălai. Dar, vai, am priceput ceva dureros: sacrificiul nu-i transformă pe copii în recunoscători, ci în egoiști. Dacă te pui preș la poarta lor, o să te calce zilnic.
Petru a avut dreptate: singurul om care nu te trădează ești tu.
Și-acum, spuneți și voi: a făcut bine Tamara că i-a scos pe fiu și noră pe ușă, după ce i-a dat apartamentul? Sau sângele apă nu se face și n-ar fi trebuit niciodată să-și treacă imobilul pe numele lor? Voi cum ați proceda?
