Jurnal personal, 12 mai
Trei decenii alături de același om. Îi cunosc fiecare răsuflare adormită, știu ce ceai preferă dimineața, cum își așază felia de pâine pe farfurie. Și totuși, într-o zi, soțul meu a aruncat totul pentru sentimentele din facultate și a plecat la o femeie cu poze de copertă și filtre în exces. Atunci, nu m-am apucat de plâns. Am umplut congelatorul cu gheață și am schițat un plan o listă de pași ca să-l readuc înapoi, să-l fac să mă roage, să-și dorească el să rămână. Primul pas? Să o cunosc pe cea nouă.
Se spune că prima iubire lasă urme pe viață, ca vărsat de vânt: dacă ai trecut prin ea în tinerețe, ai cicatrici, dar boala nu se mai întoarce. Minciuni. Sau poate era vorba de alt virus.
Totul a început când universul pe care-l construisem în treizeci de ani o casă solidă, cu temelii trainice a făcut brusc o fisură. Și nu de la fundație, ci de pe acoperiș, de la vechea antenă ce prindea semnale străine.
Am crescut cu sora mea sub asprimea mamei: Cea mai de preț avere nu-i casa și nici mașina, ci reputația. Și, apoi, demnitatea. Mama era din altă generație, cu valori de granit. Poate din cauza asta m-am căsătorit cu Doru, fără să fi iubit vreodată înainte. El mi-a fost primul bărbat. Eu n-am fost prima pentru el. Nici nu m-a deranjat asta până de curând.
Era duminică dimineața, leneșă și blândă. Dincolo de geamurile apartamentului vechi din Chișinău, corcodușii se împodobiseră cu muguri. Doru sorbea un ceai cu mentă, privind undeva în gol. Apoi și-a lăsat cana jos și, cu un gest nervos, mi-a spus fraza ce a sfâșiat liniștea ca un topor:
Marta Cred că ar trebui să mă mut.
Am întins reflex unt pe pâine, fără să clipesc. Untul era tare, lăsa dâre pe miez.
În delegație? am întrebat, deși îi citeam deja răspunsul pe chip.
Nu Am întâlnit-o pe Anca. Ți-am mai povestit, am făcut facultatea împreună. Prima dragoste. Și sentimentele n-au dispărut. Au stat pe loc, așteptând momentul. Nu vreau să te mint. Ar fi prea urât.
El tot vorbea, iar dincolo de fereastră, băiatul vecinilor lovea o minge de peretele garajului: buf-buf-buf. În ritmul vorbelor lui. Copiii au crescut, apartamentul e prea gol, poate că va suna curând de nepoți Mi-a mai spus Doru despre sinceritate, despre faptul că nu-ți alegi sentimentele, dar în gât mi s-a făcut atât de uscat, de parcă-nghițisem un deșert. I-am arătat sticla de apă.
Ți-e rău? s-a grăbit el, umplând un pahar. Marta! Nu mă speria.
Mie? vocea mi-a sunat ragusit, ca o cioară bătrână. Mie-mi e perfect. Fericirea vine și pleacă, iar peștele, dacă nu-i proaspăt, trebuie curățat.
Am băut apa, simțind cum se duce în golul ce-mi înghețase pe dinăuntru. Am mers la baie. Am tras un zăvor m-am rupt de el, de cuvinte, de tot. Am dat drumul la apă, ca să nu se audă respirația mea sacadată. Dar Doru simțea totul, ca întotdeauna.
Marta, deschide! bătea în ușă cu pumnii. Sparg ușa!
Doru, lasă-mă! Vreau doar să mă spăl pe față!
Am glumit! Ieși! a ridicat vocea, cu speranța nedisimulată că totul nu era decât o farsă.
În oglindă, m-a privit o femeielividă, obosită, cu pungi sub ochi și nas umflat. Am strâns din buze. Oare pentru ce a rămas el atâția ani cu mine? Ce sentiment secret i-a rămas neatins? Nu știam. M-am spălat cu apă rece, mi-am aranjat părul, am ieșit ca o regină detronată care vrea să pară că doar și-a dorit o plimbare.
El stătea în hol, palid, cu mâinile tremurânde. Slab. Slăbiciunea lui nu mi-a adus satisfacție. Dimpotrivă. Voia să ies afară. Să plec undeva unde nu mai miroase a aftershave-ul lui.
Doru, mă duc la scuar. Nu veni după mine.
Marta, dar dacă pățești ceva? Inima?
Ce să aibă? am zâmbit forțat. S-a pus pe modul așteptare pe viață.
Am tras pe mine geaca și am ieșit.
Parcul Ștefan cel Mare era scăldat de soare. Tineri împingeau cărucioare, bunicii citeau ziare, o doamnă încerca fără succes să-și tempereze cățelul. Viața curgea nestingherită. Am stat pe o bancă, studiind chipurile femeilor. Care dintre ele e ea? Acea Anca? O fi cea cu pălărie? Sau cea cu părul alb? Îl fi găsit pe Facebook, pe vechiul grup de absolvenți? Sau s-au întâlnit la coadă la alimentar? Gândul că o căutase, că-i trimisese mesaje, ardea. Trebuia să aflu. S-o văd. Să înțeleg cu ce e mai bună.
M-am întors după vreo 40 de minute acasă. Doru stătea pe același scaun, privind în ceaiul rece.
Încă ești aici? am întrebat cu răceală.
Unde să mă duc? și-a ridicat ochii. Vorbim, te rog?
Am vorbit deja. Ți-ai spus părerea, am înțeles. Nu am întrebări.
Marta, nu mai fi așa.
Ce vrei să aflu: ea te-a găsit sau tu pe ea?
A oftat greu.
Ea mi-a scris pe Messenger. Acum câteva luni. Cică m-a văzut întâmplător online.
Mda. Totul e întâmplător online, mai ales când cauți iubiri vechi. Și apoi? Ați băut o cafea?
Ne-am întâlnit de câteva ori. Am povestit.
Despre prima iubire, despre ce nu s-a întâmplat, nu? Doru, ieși la pensie! m-am sprijinit în mâini. Cum o cheamă? Hai, nu mă lăsa să mor curioasă.
S-a foit stânjenit pe scaun.
Marta, la ce-ți trebuie?
Vreau doar să știu numele celei pentru care soțul meu de trei decenii aruncă papucii pe geam. Sau îi zice altfel, la casă? Poreclă o fi?
Anca. Anca Rotaru.
Anca Un nume sonor. Nu ca Marta: banal, vechi, sigur.
Marta
Taci. M-am ridicat. Bravo ție! Vezi-ți de fericirea ta. Și eu o găsesc pe a mea, poate la sală. Ori poate mă uit după Vali din liceu. E liber de curând, am auzit.
Marta, nu vorbi așa! Nu ești genul
Nu? eram deja în dormitor, trântind ușa. Nu vreau cafea. Mă doare capul. Mă odihnesc.
M-am prăbușit pe pat, privind tavanul și realizând că am mințit: nu mă durea capul, mă durea sufletul. Ascuțit, cumplit, ca un ac încins. Timp de cinci minute am ascultat pașii lui Doru în bucătărie, apoi am luat laptopul încet. Pe Facebook și nu numai, trăiește azi toată lumea.
Deschid profilul lui. Mulți prieteni, dar nici urmă de Anca Rotaru. S-a prins sau nu a apucat să o adauge? Am analizat meticulos lista de urmăritori, aprecieri, comentarii. Nimic. Nici urmă.
Dar mi-a atras atenția profilul unei femei cu poză pe malul mării, pălărie, pahar. Numele Ilinca, oraș Constanța, maritată cu un străin. Prietenă cu soțul meu. Am intrat pe pozele ei; la una veche de la facultate, unde stăteau cu toții cu schiurile, cineva încercuise o fată cu părul împletit. Scria Ancuța Rotaru, steaua noastră!
Voilà. Am urmat linkul, dar pagina era privată. Totuși, pe VK i-am găsit profilul. Era deschis.
Privesc atent: poză de profil cu o brunetă cu ochi uriași, cu blană pe umeri, look perfect și motto: Trăiesc aproape, aici și acum. Membră la grupuri de dezvoltare personală, astrologie, rețete romantice. Ultimul post: Destinul ne dă o a doua șansă. Și o inimioară.
M-a copleșit furia, aproape am trântit laptopul. Asta-i vânătoarea: a aruncat undița, Doru a mușcat, cuminte. Prima dragoste și poftim aventură la vârsta a doua. De fapt, nu-i decât o femeie cu Photoshop și poftă de viață nouă.
Peste lista de prieteni ai Ancăi, zăresc în treacăt un chip cunoscut: bărbat cârunt, lângă un SUV. Mă uit mai atent. Vali! Valentin Munteanu. Fostul coleg care-mi purta ghiozdanul în clasa a IX-a și-mi aducea bomboane la bibliotecă. De vreo douăzeci de ani nu ne-am văzut: am auzit că s-a mutat la București, are afaceri solide, a divorțat.
Simt că acesta e cheia. Vali sigur o știe pe Anca erau în clase paralele.
Intru pe Facebook. Îi scriu un mesaj jucăuș: Vali, salut! Te-ai prins cine sunt? Ce mai faci, tu, Mărgeluța din liceu? Ne-am pierdut de ani Am și eu o rugăminte. Timp de o cafea?
Răspunsul vine repede: acceptă să ne vedem la La Tei, restaurant central.
Îmi iau liber de la serviciu invoc dentistul. Acasă declanșez operațiunea răsfăț: scot o rochie cumpărată de revelionul trecut, pe care n-am purtat-o deloc. Bleumarin, cu un decolteu adânc. Îmi ondulez părul, machiaj de seară (la prânz!), parfum. Încălț tocuri. În oglindă, nu mă mai recunosc. Nu e femeia care s-a văitat azi dimineață. Ci una gata de luptă.
Ajung cu douăzeci de minute mai devreme, la masa de lângă geam. Comand un pahar de vin, mâinile îmi tremură ușor când îl duc la buze.
Vali intră fix la ora stabilită. Pare stăpân pe el, palton scump, păr argintiu aranjat, zâmbet cald. Mă remarcă, zâmbetul îi scapără surprins:
Martaaaaaaaaa! ia mâna și mi-o sărută ca în filmele vechi. Nu credeam să te regăsesc așa Ai întinerit!
Lasă, Vali, mă fâstâcesc, dar mă simt brusc frumoasă. Mulțumesc că ai venit. Știu că ești ocupat.
Pentru tine, oricând. S-a așezat, făcând semn chelnerului. Vin? Bun. Adăugați și niște bruschete… Marta, ai mâncat azi?
Nu știu. Am un nod în gât
Vine vinul. Vali toarnă, ridică paharul.
Pentru revedere.
Am ciocnit, sorb, simțind vinul cald pe gât.
Vali, las paharul, merg direct la subiect. E groaznică situația. Doru, soțul meu M-a părăsit pentru prima iubire. Pe Anca Rotaru. O ai la prieteni.
Vali chicotește, așezându-se mai lejer.
Rotaru? Pe Ancuța? râde. Apropo, la mine apare ca Elena Pare-se că schimbă numele după nevoie.
Râdem amândoi. Vali scoate un pachet de țigări, dar se răzgândește.
Marta, vrei sincer? Doru poate joacă amantul romantic, dar curând o să întrebe de sarmale și liniște. O știu pe Anca doar din vedere: e memorabilă în rochie, dacă tace. La conviețuire, însă
Ce? Vali, spune!
Femeia e de o dezordine rară. Nu gătește, trăiește cu semipreparate. Are doi copii din două căsnicii, niciunul nu stă cu ea îi bate la cap. Și sforăie, Marta! Am dormit cândva la vile cu gașca, pereții subțiri; huruie de crapă geamurile! Doru, săracul, s-a obișnuit curat și cu ciorbiță
Mi s-a ridicat moralul: speranță, poate și un strop de răzbunare?
Vali, nici nu știi ce ajutor mi-ai dat Dar mai am nevoie de ceva
N-am apucat să termin o voce dură s-a auzit la masa noastră.
Aici erai! Tot sun la tine!
M-am întors. Doru. Alb, nervos, cu pumnii strânși. La braț cu o femeie. Am recunoscut-o: Anca Rotaru, mult mai puțin elegantă decât în poze. Bărbie grea, ruj strident, privire suspicioasă.
Vai, Vălișor! a țipat ea, aruncându-se către el. Ce surpriză!
Ancuța, salut, Vali s-a ridicat politicos.
Doru m-a apucat nervos de mână, m-a tras de la masă.
Ce cauți aici? Cu el? De când?
Doru, lasă-mă. M-ai părăsit sunt liberă! Am și eu voie, nu?
Liberă?! s-a întors spre Vali. Deci el e noul consilier? Parcă nu pierzi vremea!
Nu-i treaba ta, am tăiat-o scurt.
Anca a intervenit rapid, jucându-se cu mâneca lui Vali:
Dorule, ce te agiți? Cu Vali suntem de-o viață amici. Dă-mi și tu un număr, Vali, să mai stăm de vorbă!
Vali mi-a aruncat o privire care spunea totul: Ți-am spus eu.
Ancă, chiar acum eram ocupați a spus el politicos. Am avut o întâlnire cu Marta, vechi prieteni.
Ce întâlniri să aibă cu Marta asta? Nu-i decât o gospodină ce treabă poate avea?
Am simțit cum mi se urcă furia-n cap. Atunci Vali, complet surprinzător, m-a luat de talie:
Dorule, încetează. Marta e o femeie extraordinară. Dacă tu ești prea orb și n-o vezi s-a uitat cu subînțeles la Anca, asta e. Poate o să ieșim, eu și Marta Marta?
M-am ajustat, i-am zâmbit larg:
Cu drag, Vali.
O mascaradă, dar pentru Doru a fost lovitura finală. S-a albit și mai tare.
Voi voi
Hai, Doru, mergem, Anca l-a prins de braț, vizibil iritată. Să nu stricăm seara.
Corect, mergeți, Vali a tranșat calm. Ai vrut libertate, ai primit.
Doru a oscilat. În privirea lui citeam pierderea: și-a dat seama că, eliberându-se pe sine, m-a eliberat și pe mine. Iar eu am început să folosesc acea libertate.
Vom vorbi, a mârâit el, și-a tras femeia după el și au ieșit.
Am tras aer adânc. Genunchii-mi tremurau.
Mulțumesc, Vali. Ai jucat perfect.
Cu plăcere, a zâmbit, dar chipul i-a rămas serios. Dar, Marta, vreau să știi că nu a fost doar teatru.
M-am uitat la el. În ochii lui am zărit o tristețe veche, caldă.
Azi când te-am revăzut mi-am dat seama ce prost am fost la liceu, la facultate. N-am avut curaj să lupt pentru tine. Am fugit.
Vali
Lasă, a trecut. Hai să mâncăm, o să slăbești prea mult
Am cinat. Vali a vorbit despre viața lui, firmă, fiica lui. Eu eram cu gândul la Doru. La femeia aceea și la semipreparate. La faptul că, poate, tocmai am stârnit gelozia lui. Iar gelozia e, uneori, semnul că dragostea nu a murit.
Am ajuns acasă târziu. În hol, lumina aprinsă. Doru era pe banchetă, numai în pulover, cu ochii umflați.
Te-ai întors? abia a rostit.
După cum vezi. Și tu de ce n-ai rămas la Anca? Nu așteaptă prima dragoste?
Marta s-a apropiat, șovăitor. Iartă-mă, te rog.
Ai mai cerut o dată azi-dimineață, am auzit.
Atunci eram nebun, n-am glumit, chiar am fost idiot. Am stat la Anca o oră. S-a pus pe plâns despre fostul soț, copii, coloana vertebrală. A pornit televizorul, a scos chifteluțe congelate Și eu mă uitam și vedeam o străină. Nu mai era niciun sentiment. Doar oboseală și așteptarea să-i aduc cineva pastile. Și mi-am amintit de tine. Tu, cu cei 30 de ani, cu răbdarea, cu mâinile tremurânde, cu spatele drept. Abia atunci am realizat ce am pierdut.
Nu ai pierdut, Doru. Ai aruncat. E o diferență.
A venit după mine în sufragerie, s-a lăsat în genunchi.
Marta, sunt un prost. Un prost bătrân. Dă-mi o șansă.
Nu știu, Doru. Azi am simțit că mi-e atât de rău, că am murit puțin acolo, în baie. Și parcă azi stau de vorbă cu alt om. Sau sunt eu alta.
O să aștept. Cât e nevoie. Numai să nu mă alungi.
A ridicat spre mine ochii, plini de lacrimi. L-am văzut astfel doar la moartea tatălui lui.
Am tăcut. Mă bântuiau cuvintele lui Vali, privirea lui, și totodată, mâinile lui Doru, mirosul de acasă
Bine, am spus încet. Ridică-te. Destulă varză. Mâine discutăm. Dormi pe canapea.
Tu?
Mai stau.
A ieșit. Am rămas singură. Fără gânduri, doar cu liniște. M-am apropiat de geam. Ploua cu găleata. Primăvară, ploaie zgomotoasă care spală asfaltul. Sau sufletul.
A trecut o săptămână. Ne-am purtat ca niște colocatari. Politicos, atent, pe vârfuri. Doru s-a dat peste cap: a spălat vase, a făcut piața, a adus flori. Anca a sunat de trei ori, răspunsurile i-au fost tot mai scurte, apoi a blocat-o.
Vali mi-a dat și el câteva mesaje. Săptămâna viitoare poate la cinema? Am evitat. Frica de lumea nouă, unde aș merge la film cu alt bărbat, mă ținea în loc. Dar ieri mi-a spus: Marta, nu ești la mânăstire. Ai dreptul la o viață frumoasă.
Sâmbăta asta, Doru e ca pe ace.
Marta, mergem în parc? Înflorește liliacul
Nu-mi arde.
Marta se așază aproape. Știu c-am greșit. Dar vreau să știi: te aleg. Fiecare zi. Și voi continua.
Îl privesc. A slăbit, a obosit, dar în ochi îi văd frica de a mă pierde. O frică pe care nu o văzusem.
Doru, și dacă peste un an te ia dorul după altă Ancuță?
Nu-mi trebuie. Am înțeles. Tu ești dragostea mea cea mare. Și de-abia acum am realizat.
Sună la ușă. Încordare. Doru deschide. Voce ascuțită, isterică. Anca!
Intră vijelie, jilavă, cu un pardesiu caragios.
Doru! Nu răspunzi! Am înțeles tot! E DIN CAUZA EI? arată spre mine. Din cauza acestei bătrâne?
Anca, pleacă, răspunde Doru tăios. Nu te-am invitat.
Nu? Dar cine plângea de dragoste, cine promitea marea cu sarea? Iar ea umblă cu Vali Munteanu, cât tu dormi pe canapea!
De unde știi tu unde dorm eu? Doru se face livid.
Vali mi-a spus! Ne-am văzut la o cafea! apoi tace, realizând că a dat-o-n bară.
Liniște. Doru, lent:
Te-ai văzut cu Vali? Să discutați ce?
Doar afaceri, de el pornit, Anca joacă rolul victimei.
Eu nu mă pot abține, începe să-mi fie milă de ea. Uite, așa arată prima iubire la bătrânețe: gata să sară dintr-un pat în altul.
Ce-ai vrut, Anca? întreb obosită.
Să știi că soțul tău e un măgar! Și Vali la fel! Bărbații sunt toți niște porci! și trântește ușa.
Tăcere densă.
Doru se apropie de mine.
Marta eu chiar n-am știut
Știu.
Ea cu Vali? Îi credeam interesați de tine.
Se poate. Vali a fost sincer, sau poate n-a uitat vechile amiciții.
Marta, iartă-mă. Pentru tot: isterica, durerea, prostia mea.
Mă uit pe geam. Ploua s-a oprit. Dincolo de nori a ieșit soarele, iar asfaltul a scânteiat parcă însuflețit.
Știi, Doru? Într-un singur lucru avea dreptate Anca: m-am văzut cu Vali. La restaurant. Pentru vorbă. Da, m-a invitat la film. Dar n-am mers. Nu pentru că te așteptam. Ci fiindcă am realizat ceva simplu.
Ce anume? respiră cu atenție.
Mă întorc spre el.
Trei decenii am stat cu tine. Îți știu respirația, piciorul pe care-l tragi, ce vrei la micul dejun și când ți-e rău. M-am lipit de tine ca rădăcina de pământ. Poți să scoți arborele din grădină și să-l plantezi altundeva, dar se usucă. Vali e seră. Tu ești grădina mea. Cu buruieni, cu toate, dar grădina mea.
Doru înghite în sec. Îmi ia mâna.
Am să am grijă să smulg toți spinii.
O să mai răsară. Asta-i viața.
Marta Restaurantul, Vali era să înnebunesc de gelozie.
Chiar ai fost gelos?
Am murit de ciudă. Și mi-am dat seama că-s în stare să omor oricine te atinge. Înafara de mine, prostul.
Îl privesc lung. Îmi las capul pe pieptul lui îi aud inima, rapidă, obosită.
Doru.
Da?
Cred că nici eu nu pot fără tine.
Mă strânge tare, aproape sufocant.
Mulțumesc.
Pentru ce?
Pentru șansa asta, încă una.
Stăm la geam. Soarele inundă camera. De afară vine miros de pământ și liliac. Pe undeva, prin centru, Anca Rotaru probabil vânează altă poveste. Vali gonește spre alte șanse.
Iar noi, fără vorbe. Doi oameni trecuți, pe care viața era cât pe ce să-i despartă, dar nu i-a învins. Pentru că există ceva mai mult decât prima iubire: ultima dragoste, aceea care nu ruginește niciodată. Cea tăcută, sigură, reală.
Îi spun:
Hai la un ceai. Cu mentă.
Cu mentă? zâmbește. Ştiam că vii acasă. Am luat și plăcintă cu vișine.
De unde știai?
Știam pur și simplu.
Și mergem în bucătărie. Afară e primăvară. Ne așteaptă viața, cu necazuri și împăcări, cu bucurii simple. Împreună. Asta-i fericirea. Nu o găsești pe Facebook. E acasă. Doar că, uneori, avem nevoie să ne aducem aminte. Și dragostea, ca și amintirile, nu ruginește. Doar așteaptă momentul potrivit.
