Am trăit împreună treizeci de ani. Știu cum respiră noaptea, ce fel de gem vrea pe pâine la micul dejun și cu ce picior își încalță șoseta prima dată. Și el a dat toate astea pe năbădăile din facultate și a plecat la o femeie cu față de Photoshop dezlănțuit. Noaptea aia nu am plâns am umplut congelatorul cu gheață și am făcut listă. Lista cu ce trebuie să fac să-l aduc înapoi și să-l fac să implore el să rămână. Primul punct: întâlnire cu noua lui fată, evident.
Se zice că prima iubire-i ca vărsatul de vânt: dacă treci prin ea în tinerețe, rămân urmele o viață, da boala nu revine. Prostii. Ori la noi e altă tulpină.
Povestea mea începe cu un mic cutremur la casă: casa pe care o construisem, strat cu strat, în treizeci de ani, a început să crape nu de la temelie, ci de sus, de pe acoperiș, de la antena care prindea niște semnale străine.
Noi, eu și sora, am crescut cu refrenul mamei: Cel mai de preț pe care-l aveți nu e apartamentul sau Dacia, e reputația fetelor. Și, la fel de important, demnitatea. Mama era femeie de modă veche, cu principii beton. Nu-i de mirare că m-am măritat cu Nicu fără să fi avut măcar o întâmplare adolescentină. El a fost primul meu. Și unicul meu. Eu, pe la el, vreo a cincea sau a șasea, dar nu mă interesa asta. Până în ziua cu pricina.
Duminica aia dimineața a fost sălcie și leneșă. După geam, în Bălți, în cartierul nostru vechi, corcodușul gata-gata să dea în floare. Nicu bea ceai cu mentă, se uita-n gol. La un moment dat, a lăsat cana și a pocnit din degete, gata să spargă liniștea cum s-ar crăpa un lemn cu toporul:
Doina cred că mă mut.
Feliile de pâine cu unt aveau untul bocnă untul se rupea, nu se întindea.
Ăă, delegație? am întrebat mecanic, deși după fața lui m-am prins că nu, clar nu.
Am întâlnit-o pe Irina. Ții minte că ți-am povestit? Am făcut facultatea împreună. Prima iubire. Și n-a dispărut, Doino. A așteptat momentul, pur și simplu. Nu vreau să te mint. Ar fi josnic.
El tot bolmojea ceva despre sinceritate și sentimentele care nu se aleg, da pe mine mă uscase gura ca după deșert. L-am arătat din deget spre carafa de apă.
Ți-e rău? Nicu s-a ridicat, îmi umple paharul, aproape să verse. Doina! Nu mă speria.
Mie? glasul mi-a sunat ragusit, de cioară obosită. Sunt beton. Fericirea vine și pleacă, dar peștele tot proaspăt trebuie curățat.
Am băut apa și am simțit-o cum se scurge într-un pustiu de gheață. M-am ridicat și m-am strecurat la baie. Am tras zăvorul ca să mă rup de el, de lumea lui și de planeta asta. Am dat drumul apei la maxim, să nu mă audă cum respir de parcă avea ureche la ce nu-i convine, oricum.
Doină! Deschide, că sparg ușa!
Lasă-mă, Nicu! Vreau să mă spăl!
Am făcut o glumă! Iesi, hai bine
M-am uitat în oglindă. O femeie ciufulită, cu cearcăne cât Tighina, ochii umflați. Ce s-o fi ținut pe el atâția ani lângă mine? I s-a sculat lui amorul vechi. A descoperit-o, cică, pe Irina.
M-am spălat cu apă rece de mi-a înghețat nasul, m-am pieptănat, m-am rânjit ca o regină detronată care face pe nonșalanta.
Nicu stătea în hol, cu mâinile tremurânde. Jalnic. Și milă n-am simțit nici măcar o secundă. Dimpotrivă am vrut să ies afară, numai să nu-i simt mirosul de after-shave.
Nicu, ies în parc. Nu mă urma.
Doina dar inima, dacă îți crește tensiunea?
Inima?! am râs. A trecut pe modul stand-by pe viață oricum. Te las, nu veni după.
N-a mai apucat să răspundă am tras geaca și am zbughit-o.
Parcul Alecsandri gemea de soare. Mămici se chinuiau cu cărucioarele, bătrâni citeau Ziarul de Gardă, cineva se certa cu un câine maidanez. Viața Eu, pe bancă, scanez femeile: care dintre ele e EA? O fi aia cu bască? Sau aia cu permanent și părul ca vata de zahăr? O fi pescuit-o pe internet sau doar a recunoscut-o la coada la salam? Faptul că s-a agitat să o caute, să-i scrie, să organizeze întâlnirea mă înfierbânta. Simțeam nevoia aproape organică să o văd, să pricep ce are în plus.
Am revenit după vreo patruzeci de minute. Nicu stătea la bucătărie, privindu-și ceaiul răcit.
Ești acasă? am întrebat rece.
Unde aș putea fi? a ridicat ochii la mine. Doina, hai să discutăm
Păi am discutat deja. Ți-ai spus speech-ul, l-am auzit. Fără întrebări suplimentare.
Doina, nu mai fi așa
Da cum să fiu? Vreau să știu doar tehnicalitatea: a căutat ea de tine sau tu de ea?
A oftat greu, semn că nu mă mai poate păcăli.
Ea mi-a scris pe messenger. Acum două luni. Zicea că dăduse întâmplător peste contul meu.
Sigur, sigur. În internet totul e din greșeală. Și după, ați băut o cafea, nu?
Doar ne-am văzut de două ori. Am povestit.
Despre prima iubire, firește. Despre ce puteați ajunge, dar Nicu, te comporți ca un puști. Brațele încrucișate. Cum o cheamă, nu mă mai ține în suspans.
S-a fâstâcit.
Doina, de ce vrei tu să afli?
Vreau să știu cum se numește femeia pentru care soțul meu aruncă la coș o viață întreagă. Sau are vreun nume secret?
Irina, răsuflă el. Irina Costin.
Irina. Am zâmbit larg, dar în stomac mi se rostogoleau toate bilele de biliard. Un nume, mda, cât se poate de obișnuit. Nimic special, ca mine, Doina, plictisitoare, veche, solidă.
Doina
Taci. M-am ridicat. Să-ți fie de bine. Găsește-ți fericirea. Poate-mi caut și eu pe cineva, ceva mai picant. Avem antrenori de fitness, de-astea. Ori poate-l sun pe Veaceslav din liceu. Am auzit că s-a recăsătorit
Doina, lasă gluma, nu așa ești tu!
Care tu? deja mă trăsesem spre dormitor. Nu vreau cafea. Capul doare. Mă întind.
M-am trântit pe pat și am privit tavanul. Nu mă durea capul. Mă durea sufletul. Ca o andrea încinsă băgată pe sub piele. Am stat așa cinci minute ascultându-l pe Nicu bâzâind pe la bucătărie, am luat laptopul tiptil. Social media acolo e tot adevărul.
Intru pe profilul lui. Mulți prieteni, dar Irina Costin nu-i nicăieri. Viclean! Ori a dat-o afară, ori nu și-au dat add. Încep să derulez pe stalk mode: followers, likes, comentarii la poze vechi. Nimic.
Și atunci văd o femeie cu poză la mare nisip auriu, apă albastră, pălărie de paie, pahar în mână. O cheamă Lenuța. Locuiește la Cluj. Măritată cu străin. E la prieteni cu Nicu. Intru la poze, dau scroll printre albume și îmi sare inima: într-una, veche încă din facultate, e încercuită o fată cu coadă lungă. Dedesubt: Irina Costin, steaua noastră!. Iat-o!
Intru pe tag. Contul e privat. Dar pe Facebook dă de un profil deschis. Dau peste o Irina cu machiaj perfect, ochi de pisică, blană artificială pe umeri. Status: Trăiesc aici și acum. Membră în grupuri de astrologie, psihologie și rețete de casă. Ultimul post: Soarta aduce oamenii împreună ca să-și dea o a doua șansă. Cu inimioară.
M-a apucat așa o poftă să arunc laptopul de perete că era să-l scap! Uite-o pe sirena cu năvodul: l-a prins pe Nicu pe hook ca un babușcă flămând la râme. Nu era prima iubire. Era prima criză și Photoshop mult.
Să-mi văd de stalking până la capăt, printre prietenii Irinei, văd chip cunoscut bărbat la costum, păr grizonat, stă lângă o Skoda nouă. E Veaceslav, colegul din liceu, ăla care-mi căra ghiozdanul și îmi aducea bomboane. Îl știam stabilit la Chișinău, are business imobiliar, a înflorit pe plin, a divorțat.
Inima îmi sare ca popcornul în tigaie. El o fi știind totul despre Irina. Parcă nu-i ajungea să bată codul pentru parola inima lui Nicu, stau să găsesc cheia și la Lenuța.
Îl caut pe Facebook pe Veaceslav. Scriu: Salut, Veaceslav, îți scrie Spichina din liceu. Nu te-ai așteptat!? Mi-a picat ceva. Ai jumate de oră de povestit?
Răspunde peste oră. Acceptă să ne vedem la restaurant La Butoaie, la Palas.
Îmi iau liber de la serviciu (zis la birou că mă cheamă dentistul). Acasă, maraton de beauty: găsesc rochia neagră cu decolteu, pe care n-am îmbrăcat-o niciodată, ondulez părul, machiaj de seară, la prânz, parfum, pantofi cu toc. Din oglindă mă privește cu totul alta femeie decât aia plânsă din baie.
Ajung devreme cu douăzeci de minute, mă așez strategic la geam și comand un pahar de vin. De emoții, aproape-l vărs. Veaceslav apare exact la fix. Elegant, cu atitudine de boss. Mă vede, zâmbește larg, mă sărută pe mână.
Doina? Nu-mi vine să cred! Parcă văd eleva cu șorț, dar tu ești o femeie fatală! Arăți beton.
Lasă, Veaceslav, nu mă fă să roșesc. Mulțumesc că ai venit. Știu că ești ocupat.
Pentru tine, mereu am timp. Face semn chelnerului. Bem vin? Super. Adu-ne o sticlă. Ai poftă de ceva?
Nu știu, recunosc Am un nod în gât.
Vinul apare, ciocnim ușor.
Noroc pentru întâlnire!
Beau o gură. Vinul mă lovește, se răspândește cald în piept.
Veaceslav nu vreau să pierd vremea. Mă sufoc de situație.
El devine serios.
Sunt tot urechea.
Nicu mă lasă. Pentru alta. Pentru o Irina Costin. O ai la prieteni.
Veaceslav se-ncruntă, revine instant relaxat.
Costin? Asta-i Lenuța? râde cu subînțeles.
La tine e trecută ca Elena. Poveste lungă.
El râde, scoate pachetul de țigări, apoi îl bagă la loc. Nu se fumează aici, evident.
Doina, sincer să fie: Nicu se crede tinerel la vânătoare, da n-o să țină mult. O știu pe Irina de la ieșiri între foști colegi. E de efect dacă tace. Da dacă locuiești cu ea
Ce? întreb curioasă.
E complet neîngrijită, gătește doar pizza congelată, are doi copii de la doi bărbați, niciunul nu stă cu ea, cică îi bate capul zilnic. Și hrrr! Râde. Am dormit odată la cabană cu toată gașca. Hârlește toată noaptea, Vero. Zici că bagă la joagăr. Nicu te-a învățat cu borș curat și liniște, nu?
Simțeam că un arc bun se detensiona în mine. Recunoștință, satisfacție sau lumină la capătul tunelului?
Veaceslav, nu ai idee ce leac ai fost pentru mine Dar nu s-a terminat.
Nu mai apuc să rostesc ceva că direct lângă masa noastră răsună vocea. Mi se taie respirația.
Oho, aici erai! Îți sun, îți sun!
Mă întorc. Nicu, palid, nervos, mă apucă de cot și mă smulge de la masă. Lângă el o recunosc: Irina! Live, nu aduce cu Photoshopul, mă deranjează prea mult rujul, bărbia grea, privirea iscoditoare.
Vai, Veaceslav! țipă Lenuța, își lasă brusc mâna din a lui Nicu și i se aruncă în brațe.
Bună, dragă. politețea falsă a lui Veaceslav mă liniștește instant.
Ce cauți aici? șuieră Nicu la mine. De când te vezi cu el? E noua ta consolare?
N-ai treabă, Nicu. scap cotul din strânsoarea lui. Tu ai plecat dimineață. Sunt liberă.
Liberă? se întoarce la Veaceslav. Adică? Rapidă mai ești!
Nu e treaba ta, Nicu, insist eu.
Irina intervine, îi dă din gene spre Veaceslav:
Lasă, Nicule, Veaceslav e de-al nostru. Prieteni de veacuri. Dă-mi numărul, să nu ne pierdem din vedere
Veaceslav îmi aruncă privire: Ți-am zis eu.
Lenuțo, eram ocupat, face el politețuri. Pur și simplu stăteam cu Doina, avem niște treburi de discutat.
Ce treburi? sare Nicu. Femeie casnică, ce treabă are?
Mi-a venit gândul să-i zic ceva de pești și undițe, da Veaceslav o salvează brusc: mă ia de talie, spune tare:
Nicu, nu fii nepoliticos. Doina e o femeie excepțională. Dacă tu vrei s-o pierzi pentru asta, e problema ta. Iar eu cu Doina, cine știe, poate ne mai vedem.
Mă prinde felul de a intra în joc. Îi pun capul pe umăr.
Poate. Ăsta e viitorul!
Spectacol mare. Pentru Nicu, însă, emisie pe roșu. Tremură, nu-i vine să creadă.
Voi voi se bâlbâie.
Hai, Nicu, mergem. țipă Irina deja plictisită. Nu strica seara!
Da, Nicule, mergeți liniștiți, zice Veaceslav calm. Nu are rost cearta.
Nicu mă privește pe mine, pe Veaceslav, apoi pe Irina. În ochi i se citește brusc frica. Abia atunci a înțeles că a-i da cuiva libertate înseamnă să-i dai și dreptul să ți-o demonstreze.
Discutăm noi! bombănește, pleacă fără să se mai uite înapoi, cu Irina după el.
Rasuflu ușurată. Genunchii-mi joacă.
Mulțumesc, Veaceslav. Ai jucat perfect!
Oricând! Dar serios se face la față. Dar știi, Doino, nu am jucat chiar de tot.
Ridic ochii la el. Ceva dulce, amărui, răzbate printre riduri.
Când te-am văzut azi mi-a părut rău că, la liceu, n-am avut curaj. Puteam lupta pentru tine.
Veaceslav…
Lasă, amintiri. Ai grijă să mănânci, tot m-ai chemat că ești slabă!
Cina curge în povești. El cu businessul, cu fata lui, eu plutind, cu gândul la Nicu. Cum mergea el cu Irina și o să afle curând de hârâit și semifabricate. Cred că am reușit să-i răscolesc gelosia.
Când am ajuns acasă era trecut de zece. Lumina aprinsă-n hol, Nicu, pe bancă, cu ochii roșii.
Ai venit?
După cum vezi. Tu de ce nu ești la Irina?
Doina iartă-mă.
M-ai rugat deja dimineață, ziceai că-i glumă…
Nu a fost. Am fost prost. Am mers la ea. O oră. A pornit televizorul, a pus la cuptor niște gogoși congelate, s-a plâns de bărbați, copii, spate. Și m-am uitat la ea și am văzut o străină, o femeie obosită. Nu mai era iubire, era doar rutină și nevoia de cineva să aducă pastilele. Mi-am amintit de tine. Cum bei apă, cum îți tremurau mâinile. Cum ai ieșit din baie cu spatele drept. Am înțeles ce-am pierdut.
N-ai pierdut, Nicu. Ai aruncat. Diferență mare.
Doina, schimb tot ce vrei. Vreau să stau
Nu știu. Mă uitam la el. Azi m-am simțit rău cât să mor. Am supraviețuit, dar poate nu mai sunt eu.
Te aștept cât e nevoie, dar nu mă alunga.
De văzut mâine. Trebuie să și dormi. Pe canapea.
Dar tu?
Eu mai stau.
A ieșit. M-am pus la geam. Afară ploua. O ploaie de primăvară, care doar ce spele asfaltul. Sau sufletul.
A trecut o săptămână. Am locuit ca vecini la bloc: respect, liniște, fiecare la oală de ciorbă. Nicu se străduia: spălat vase, adus pâine, cumpărat flori ieftine de la piață. Îl urmăream cu coada ochiului. Irina l-a mai sunat îl auzeam răspunzând sec, apoi a blocat-o direct.
Veaceslav m-a sunat și el de câteva ori. Să mă invite la cinema. N-am venit, de teamă. Azi mi-a zis: Doina, viața nu e mănăstire. Ai și tu dreptul la bucurie.
Sâmbătă dimineața. Nicu roiește pe lângă mine, dă să înceapă conversații:
Doina, mergem în parc? A înflorit liliacul!
Nu vreau.
Mă știu vinovat. Dar azi, aleg să fiu cu tine. Și o să aleg în fiecare zi.
Îl privesc: e slab, cearcăne sub ochi. Dar e acolo ceva ce n-am văzut teamă să nu mă piardă.
Nicu, dar peste un an ce faci? Nu uiți iar vreo prima iubire?
Nu uit. Pentru că TU ești iubirea ce rămâne. Doar când aproape că te-am pierdut am priceput.
Trage soneria. Ne tresărim amândoi. Deschide el. Auz voce de femeie stridentă. Irina!
Intră ca furtuna, udă, ciufulită, în balonzaid decolorat.
Nicu! De ce nu răspunzi la telefon?! M-am prins, e din cauza ei? țipă, arată cu degetul la mine. Din cauza bunicuței de aici?
Irina, ieși afară, nu te-am chemat.
Dar cine mi-a spus mie te iubesc? Cine promitea scăpare de anii ăsta?! plânge teatral. Iar ea umblă cu Veaceslav ăla, stă și-l ascultă la restaurant!
De unde știi tu unde stau eu? Nicu se schimbă la față.
Mi-a zis chiar Veaceslav! Am ieșit la cafea! scapă ea, după care își mușcă limba că și-a dat de gol.
Liniște cât poate intra într-o sufragerie moldovenească.
Ai ieșit cu Veaceslav? întreabă Nicu încet.
Ea dă din ochi: Și ce dacă? Doar o cafea. A zis că vrea să discute niște trebi.
Ce trebi ai tu cu Veaceslav? zic eu, cu zâmbet obosit.
Mă fulgeră Irina cu privirea:
Nu te privește. Știi doar cum e: bărbații toți niște neserioși, și bărbatu-tău la fel!
Eu? Să văd, de fapt, TU ai intrat aici urlând! Nicu, scoate-o că face urât la imagine.
Dar Nicu stă ca ciot, se uită când la ea, când la mine. În ochii lui e doar adevărul.
Deci tu cu Veaceslav zice încet.
Ce să fac, dacă tu m-ai uitat? Irina trece de la bal la plâns. El e dinamic, are bani. Femeia e slabă.
Mă apucă și râsul, și o milă neputincioasă de ea. Asta-i iubirea de liceu, aruncată la primul portofel cald.
Ce vrei tu aici, Irina? întreb epuizată.
Să știi că și bărbatu-tău e la fel de nenorocit! Și Veaceslav! Toți! Vă las, nu mă mai vedeți! trântește ușa și dispare.
Liniște. Nicu vine lângă mine.
Doina n-am știut.
Știu că n-ai.
Ea și cu Veaceslav?
Probabil. Deși el chiar a avut intenții bune cu mine, dar deh, omul tot cu vechile obiceiuri.
E acum mai bine?
Eu mă așez la geam. S-a oprit ploaia. Printre nori răzbate soare și asfaltul strălucește așa, ca după furtună.
Știi, Nicu, era dreptate la ceva. M-am întâlnit cu Veaceslav, am mers la restaurant. Dar nu m-am dus cu el la cinema, deși puteam. Nu pentru că te așteptam, ci fiindcă am realizat un lucru banal.
Ce lucru? așteaptă.
Mă întorc la el.
Am trăit cu tine treizeci de ani. Știu tot, și cum respiri, și cum oftezi, și ce nu spui când ai necaz. N-ai cum muta un copac bătrân fără să-i zdruncini rădăcinile. Da, cu Veaceslav era exotic, dar tu ești moldovenescul meu peisaj. Neprețuit, învechit, autentic.
Nicu înghite nodul. Vine încet, mă ia de mână.
O să îngrijesc grădina asta. Îți promit. Smulg toate buruienile.
Buruienile ies mereu. E viața. Dar măcar e grădina mea.
Doina şovăie. Atunci, la restaurant, când Veaceslav te-a ținut de talie Păi, eu acolo am înnebunit.
Ai fost gelos?
Am murit de ciudă. Am priceput că n-aș suporta să te atingă cineva, în afară de mine, prostul…
Îl țin în brațe strâns, tare, să-mi fac o injecție cu realitate.
Nicu.
Da?
Se pare că nici eu fără tine nu pot.
Mă strânge și el, cu tot cu coaste.
Săru-mâna.
Pentru ce?
Pentru că mi-ai dat o șansă. Încă una.
Stăm la geam. Soarele umple apartamentul. Păsări ciripesc, miroase a liliac și pământ ud. Pe undeva, Irina Costin, probabil, deja caută alt bărbat interesant. Pe undeva și Veaceslav merge cu Skoda și înțelege că unele lucruri nu-s de vânzare.
Noi, doi oameni trecuți de prima tinerețe, am rămas. Viața a vrut să ne despartă și tot ea ne-a reunit. Există ceva mai puternic decât prima iubire. E iubirea aceea de pe urmă. Nu ruginește. Doar e.
Îi spun:
Hai la ceai. Cu mentă.
Cu mentă? zâmbește. Am cumpărat plăcinta ta favorită, cu vișine.
De unde ai știut că mă-ntorc?
Am știut. Mă pupă în creștet. Pur și simplu am știut.
Și mergem la bucătărie. Afară e primăvară. Înainte viața, cu bune și rele, certuri, împăcări, griji și bucurii. Împreună. Ăsta e norocul cel mare. Nu-l cauți pe internet, nu-l găsești pe la străini. Norocul de acasă. Pe care-l uităm uneori. Dar memoria, ca și dragostea, nu ruginește. Mereu așteaptă timpul ei.
