Trecuseră treizeci de ani de când ne petreceam viața împreună. Știam pe dinafară fiecare suspin al lui în somn, știam că la micul dejun vrea musai pâine cu unt, dulcețuri de vișine și lapte cu cafea. Și cu toate astea, el a lăsat tot ce am clădit la schimb pe fiorii tinereții din facultate, pentru o femeie cu poze cusute atent cu Photoshop. În noaptea aceea nu am plâns. Am umplut congelatorul cu gheață și mi-am făcut o listă. O listă cum să îl readuc acasă, să mă roage să-l iert. Primul punct: să-i întâlnesc noua iubită.
Se spune prin părțile noastre că prima dragoste e ca vărsatul de vântdacă ai trecut prin ea tânăr, rămân semne, dar boala nu mai revine. Mincinoși ori alta-i năpasta adevărată.
Povestea mea a început atunci când lumea pe care o zidisem treizeci de ani, ca o casă temeinică de lemn, a crăpat. Nu de la temelie, ci de înalt, de la acoperiș, de la antena care prinde gânduri străine.
Noi, eu și sora mea, am crescut sub vorbele mamei: cea mai de preț avere nu e casa sau mașina, ci numele bun. Și demnitatea. Mama ținea morțiș la principii, solidă ca betonul. Poate d-aia m-am căsătorit cu Doru fără să fi avut alte iubiri. El mi-a fost primul bărbat și ultimul. Eu lui nu, însă nu m-a ros până în ziua aia.
În acea duminică, dimineața mesteca lenea, mirosul de cireși sălbatici era înecăcios pe ulița noastră din inima Chișinăului vechi. Doru își savura ceaiul cu mentă privind nedefinit. Dintr-odată lasă ceasca pe masă, trosnește din degete și rupe liniștea:
Maia cred că ar trebui să mă mut.
Am uns mai departe untul pe pâine, întrebând fără vlagă:
În delegație?
Dar pe chipul lui am văzut răspunsulnu era vorba de muncă.
Am cunoscut-o pe Ilinca. Ți-am povestit, colegă din facultate. Prima dragoste. Și, uite, sentimentul nu s-a stins. A așteptat să fiarbă iar. Nu te pot minți.
Vorbea, iar eu mă uitam pe geam, la băiatul vecinilor care bătea mingea de poarta veche a pivniței. Bum-bum-bum, ritmat ca vorbele lui Doru. Copiii au crescut, casa e prea mare, nepoții pe aproape vorbea despre sinceritate, despre cum sentimentele nu se aleg. Dar în gât mi-era pustiu ca Bugeacul. I-am arătat spre carafa cu apă.
Ți-e rău? a sărit el, a turnat apă. Maia! Nu mă speria.
Mie? am răspuns eu hodoronc-tronc, cu vocea aspră ca o cioară bătrână. Eu sunt bine. Fericirea vine și pleacă, dar peștele tot proaspăt trebuie curățat.
Am băut apa, simțind-o cum mi se izbește de golul din stomac. M-am dus la baie. Am încuiat și am dat drumul la apă, ca să nu-i aud vorbele, nici respirația lui. Dar el parcă le simțea pe toate mereu.
Maia! Deschide! Rup ușa, dacă nu!
Lasă-mă, mă spăl pe față!
Glumeam! Hai! a zis cu o tentă de parcă spera să scape cu o poantă.
În oglindă am văzut o femeie ca o păpușă stricată, cu părul tern, ochi umflați și nas roșu. Frumoasă piesă. M-am mirat cum de a stat cu mine atâta vreme. Căci el pretindea că s-a aprins alt foccă are rezervă de iubire.
M-am spălat pe față cu apă rece, mi-am pieptănat părul, mi-am strâns buzele și-am ieșit ca o regină abia detronată, care se preface că-i normală povara.
El, în hol, alb ca varul, cu mâinile tremurânde. Și mila lui nu mi-a adus nicio ușurare. Dimpotrivă. Am vrut să ies, să las în urmă mirosul de apă de colonie, să respir cer.
Doru, mă duc în parc. Nu veni după mine.
Maia, dacă ți se face rău, cu inima ce faci?
Cu inima?! am zâmbit amar. E pe modul de așteptare până mor, se pare. Nu veni.
A vrut să spună ceva, dar mi-am tras haina pe mine și-am ieșit.
Parcul Ștefan cel Mare era scăldat de soare. Mame tinere împingeau cărucioare, bătrâni citeau ziarul, o doamnă se chinuia cu pechinezul. Viața mergea mai departe. Am stat pe o bancă, uitându-mă la fețele femeilor: care o fi Ilinca? Aia cu pălăria? Ori bătrâna cu cârlionți? Unde a găsit-o Doru? Pe Odnoklassniki? Sau la coadă la salam? Gândul că a căutat-o, i-a scris, m-a ars.
M-am întors după vreo patruzeci de minute. Doru ședea la locul lui, în bucătărie, cu ceaiul răcit.
Ești aici? am întrebat rece.
Unde să fiu? Maia, hai să vorbim.
Am vorbit. Ai spus ce-ai vrut. Am înțeles. Niciun comentariu.
Maia, nu mai fi așa.
Ce? Vreau să înțeleg mecanismul. Ea te-a găsit pe tine?
A oftat anevoie.
Mi-a scris pe Messenger, acum două luni. Zice că a dat întâmplător peste profilul meu.
Aha. Totul e întâmplător când cauți iubiți vechi pe internet. Ați băut cafea?
Ne-am întâlnit de două ori. Atât. Am vorbit.
Desigur, despre prima iubire. Doru, ești ca un copil. Cum o cheamă?
El s-a fâstâcit.
Maia, de ce vrei?
Să știu numele femeii pentru care cineva ar da pe-o pulbere treizeci de ani de cămin. Sau are cine știe ce taină? Poate nici nu o cheamă, ci i se zice altcum?
Ilinca Rusu.
Ilinca un nume frumos, la modă. Nu ca al meuMaia, bătrân, nepretențios.
Maia
Taci. Mă bucur pentru tine. Sincer. Caută-ți fericirea. Și eu poate îmi caut un altul. Un fitness trainer, ce zici? Sau pe Relu din liceu, nu ziceai că s-a despărțit și el?
Maia, nu fi ridicolă. Tu nu ești așa!
Asta cred și eu am intrat în dormitor. Nu mai vreau cafea. Mă doare capul. Mă întind.
M-am trântit pe pat, uitându-mă la tavan: nu capul mă durea, ci sufletul, ca-nfipt de ace înroșite. L-am auzit pe Doru foșnăind prin bucătărie, apoi am deschis laptopul. Acum, toate se aflau pe rețele.
Am intrat pe pagina lui. Printre prieteni, nici urmă de Ilinca Rusu. Ștersese? Sau ea nu era pe-acolo? Am căutat, pe rând, la like-uri, comentarii, nimic.
Atenția mi-a atras-o o femeie cu avatar pe plajăcu pălărie de paie, pahar de vin, în Marbella. În friendlist la Doru. Deschid profilul, pe o fotografie veche, de facultate, cineva încercuise o fată cu două cozi și scrisese: Ilinca Rusu, steaua noastră!
Deci ea e. Am găsit-o, dar avea profilul închis. Dar pe VKontakte am descoperit-o cu profil public. Imagine perfectă, o brunetă tivită-n blană, ochi imenși. În status: Trăiesc aici și acum. Membră la grupuri de psihologie și rețete gustoase pentru iubit. Ultima postare: Destinul uneori îți dă a doua șansă. Și inimioară.
M-am umplut de nervi cât să trântesc laptopul. Vânătoarea e deschisă. A pus cârligul și l-a prins pe Dorucopil la minte după atâția ani. Sentimente vechi și toate prostiile astea, când de fapt e doar plictis și poze lucioase.
Pe lista ei de prieteni văd o față cunoscutăbărbat la costum, lângă un SUV, alb la tâmple. Relu! Relu Stoian, colegul meu din școală, cel care îmi aducea ciocolată la bibliotecă. L-am regăsit azi, după douăzeci de ani. Auzeam că s-a mutat la București, lucrează în construcții, a făcut bani, s-a despărțit.
Inima mi-a sărit din piept. El sigur o cunoaște pe Ilinca. Doar au fost la liceu în aceeași promoție.
Am găsit profilul lui Relu pe Facebook. I-am scris cu aer degajat: Relu, salut! Ți-aiintit de Verigă? Ai o clipă? Vreau să-ți cer ceva, nu-s cu reclame!
A răspuns după o oră. Acceptă să ne vedem la restaurantul La Cireș, în centrul orașului.
M-am cerut de la serviciuam zis că am dentist. Acasă, parada frumuseții: am găsit în dulap rochia bleumarin pe care n-o purtasem de la ziua soacrei. Mi-am coafat părul, machiaj de seară, parfum. Din oglindă îmi zâmbea o femeie diferităgata să înfrunte o bătălie.
Am ajuns la restaurant cu douăzeci de minute înainte. Stând la geam, am cerut un pahar de vin. Mă tremura mâna pe pahar.
Relu a venit punctual, un domn în toată regula. Haină scumpă, părul argintiu perfect aranjat, zâmbet cald. S-a uitat la mine surprins, apoi mi-a sărutat mâna ca-n filmele vechi.
Maia? Nici nu te-am recunoscut! Minunată ești.
Las-o baltă, Relule dar m-ai făcut să zâmbesc. Mulțumesc că ai venit.
Pentru tine, las totul. A comandat o sticlă de vin și m-a întrebat dacă mi-e foame.
Nu prea am un nod în gât.
A turnat vin, a ridicat paharul:
Pentru reîntâlnire.
Am ciocnit. Mi-a încălzit sufletul.
Relu… hai să o spun pe șleau mă aflu într-un necaz mare.
El și-a schimbat privirea.
Te ascult.
Doru a plecat. Soțul meu. Spre prima lui iubire. Ilinca Rusu. O cunoști, am văzut-o la tine la prieteni.
Relu s-a încruntat.
Pe Ilinca? Lucica, vrei să spui? Pe Facebook e trecută ca Lucia, dar Doru i-a zis Ilinca?
Relu a zâmbit ironic. Și-a fâstâcit buzunarele după țigări, dar și-a amintit că nu se fumează.
Sincer, Maia, al tău e campion la iluzii. Femeia asta e încântătoare cât tace. Dacă trăiești cu ea, altă-i povestea…
Cum adică?
E dezordonată rău, numai semi-preparate mănâncă, are doi copii cu tați diferiți, niciunul nu stă lângă ea, pentru că-i ceartă în fiecare zi. Și hârâie noapteaam dormit odată la o cabană, hârâia ca o drujbă. Doru… la voi era mereu tihnă și ciorbă de perișoare, nu?
Ascultam și simțeam cum se răsucește ceva în minepoate nu-i tocmai rău tot ce-i începe prost…
Relu nici nu-ți dai seama cât ajută ce-mi spui. Mai am o rugăminte
N-am apucat să termin, fiindcă, din senin, o voce m-a înțepenit:
Aici erai, Relule? Te tot sun!
În dreptul mesei stăteau Doru, alb la față și vizibil supărat, și o femeie pe care am recunoscut-o pe loc după poze: Ilinca Rusu. În carne și oase era mult mai banalăbărbie scoasă, ruj strident și privire de vulpe.
Relu! a strigat ea, sărindu-i de gât. Ce surpriză!
Luci, salut. Relu cu politete rece.
Doru m-a apucat nervos de cot:
Ce cauți aici? Cu Relu? De când?
Ia mâna, Doru, sunt liberă. Ce vrei?
Liberă? Deci el e ai găsit repede consolarea!
Nu-i treaba ta. Am zis tăios.
Ilinca dădea semne că-l place pe Relu.
Dorule, nu te agita. Pe Relu îl știu de când lumea. Dă-mi și mie numărul tău, Relule, să mai ținem legătura.
Relu mi-a aruncat o privire, de parcă zicea: Ți-am spus eu.
Luci, sunt ocupat. Vorbeam cu Maia, avem treburi vechi
Ce treburi? Cu Maia?! Ea e casnică!
Simțeam foc în tot trupul. Dar Relu m-a tras subtil lângă el și, tare:
Doru, nu o jigni pe Maia. E o femeie deosebită. Dacă ești atât de naiv să o dai la schimb pe… îi aruncă lui Ilinca privirea, …pe așa ceva, răspunzi singur. Eu și Maia vom sta de vorbă. Nu te deranjează, Maia?
Am prins zâmbetul și i-am pus ușor mâna pe umăr.
Nu mă deranjează, Relu.
Teatru, dar pentru Doru părea lovitura finală. S-a albit la față.
Voi bâigui el.
Hai, Doru, zise Ilinca spre ieșire. Nu are rost scandalul.
Da, Doru, du-te. Ai libertatea pe care ai cerut-o.
El s-a uitat la toți trei, apoi a ieșit trântind ușa. Ilinca, cu privire de sticlă, l-a urmat.
Mi-au tremurat genunchii, m-am așezat.
Mulțumesc, Relu. Ai jucat magistral.
Să știi, Maia, că eu nu am jucat chiar totul.
M-am uitat la el surprinsă. În ochii lui îi citeam doar regret și duioșie.
Dacă eram băiat deștept în liceu, poate era altceva astăzi. Dar am fugit nu am avut curaj.
Relu…
Mănâncă, Maia, măcar pentru o seară să-ți fie bine.
Am cinat împreună. Relu povestea despre afacerile lui, despre fată, eu ascultam și mintea alerga la Doru La Ilinca care hârâie noaptea și gătește semipreparate, și la soțul meu care, deodată, s-a trezit cu inima înghețată de gelozie.
Spre casă am ajuns târziu. Doru stătea în hol pe bancă, ochii roșii.
Te-ai întors? a întrebat pe jumătate stins.
După cum vezi. Tu ce cauți aici? La Ilinca nu mai merge treaba?
Maia iartă-mă, prost am mai fost.
Ai mai cerut iertare de dimineață… nu era glumă.
Nu era. M-am dus la Ilinca… Am stat ceasuri acolo. A pus televizorul, a încălzit chiftele din comerț și a început să bage de vină la toți: bărbat, copii, spate. Și m-am trezit că mă uit la ea și văd o străină obosită, nu femeia de demult. Nicio iubire. Doar lehamite. Atunci te-am văzut în minte: cum ți se clătina mâna de dimineață și cum ai ieșit din baie cu spatele drept. Și am priceput ce pierd.
Nu ai pierdut, Doru, ai aruncat. E altă diferență.
S-a așezat în genunchi.
Maia, dă-mi o șansă să repar. Te rog.
Doru, azi am murit. Azi nu mai știu dacă eu sunt eu, sau tu ești același.
O să aștept. Spune doar cât.
L-am privit. Era pentru prima oară după decenii când îl vedeam plângând, amintindu-mi când a murit tatăl lui.
Gata, ridică-te! Mâine vorbim. Du-te dormi, pe canapea.
Și tu?
Mă mai uit la cer.
A ieșit. Eu am rămas cu gândurile. Ploua. O ploaie de martie, care spală asfaltul și, poate, sufletul.
O săptămână am trăit ca vecini de garsonieră. El spăla vasele, aspira, cumpăra pâine. Odată am auzit când i-a răspuns scurt Lui Ilinca și a blocat-o. Relu m-a sunat și el, m-a invitat la film. M-am eschivat. Frica de nouă viață era mai tare ca dorința de schimbare. Ieri însă mi-a spus: Maia, nu te-ai călugărit. Meriți viață frumoasă.
Sâmbătă dimineața, Doru se învârte lângă mine:
Hai în parc, Maia. A ieșit liliacul.
Nu vreau.
Maia Vreau doar să știi că te aleg. În fiecare zi te aleg.
Mă uit la elochii suferinzi, slăbit, cu frică în priviri.
Doru, și dacă te-apucă iar dorul de vreo primă iubire, ce faci?
Nu. Tu ai rămas, restul a trecut. Doar cu tine.
Sună cineva. Strigăt de femeie la ușă. E Ilinca!
Intră ca vijelia, udă, fără haină groasă, ridicată nervoasă.
Doru! Nu răspunzi?! Am înțeles tot! Ești cu ea?! Cu bătrânoaia asta?
Ilinca, pleacă. Nu te-am invitat.
Ba cum nu? Mi-ai jurat iubire! Că nu contează anii! teatral, plângând. Iar ea, umblă cu Relu, cât tu stai pe canapea!
De unde știi unde stau eu? Doru se face alb.
Mi-a spus Relu! Ne-am văzut! izbucnește ea, dându-și seama că a spus prea mult.
Tăcere. Doru înghite în sec.
Te-ai văzut cu Relu?
Ilinca joacă nervos din ochi.
Și ce dacă? Am băut o cafea! Așa de vorbă!
Ce vorbe? zâmbesc fără bucurie. Ce ți-a povestit Relu?
Ilinca aruncă palme de cuvinte spre mine:
Nu te privește! Mi-ai luat bărbatul, nenorocito!
Eu? Tu ai intrat ca o vijelie! Doru, roag-o să plece.
Doru rămâne nemișcat, realizează tot.
Tu l-ai căutat pe Relu în timp ce eu…
Și ce era să fac? Tu rece, el interesant, bogat. Sunt singură!
Mă pufnește râsul amar. Asta-i prima iubire? Prima care dă fuga la primul bărbat cu bani?
Ce vrei, Ilinca? o întreb fără vlagă.
Să știi că ai un soț ticălos! strigă ea. Și Relu e la fel! Toți sunteți…! dispare pe ușă trântind.
Tăcere. Doru vine lângă mine:
Maia nu știam.
Acum știi.
Ea… cu Relu? El avea grijă de tine.
Și poate sincer. Dar fiecare ține de vechile legături. Îl privesc. Deci, aerul schimbării bate în altă direcție, nu, Doru?
Iartă-mă. Pentru tot. Pentru nenorocita asta, pentru durerile tale, pentru orbirea mea.
Mă îndrept spre fereastră. După ploaie, soarele sărută asfaltul, totul e curat.
Să știi că într-un singur lucru a avut dreptate. M-am întâlnit cu Relu. Da, de două ori. Dar la film n-am mers cu el. Nu pentru că așteptam ceva de la tine. Ci pentru că am înțeles ceva simplu.
Ce ai înțeles?
Mă întorc spre el.
Am trăit treizeci de ani cu tine. Știu cum respiri noaptea, ce picior îți strângi când îți e frig, ce iubești la micul dejun și ce ascunzi când sufletul doare. M-am înrădăcinat în tine ca un pom în pământul său. Poți transplanta un pom, dar nu-i sigur că prinde rădăcini. Relu e un solar elegant, tu ești grădina meabătrână, dar a mea.
Doru își mușcă buzele. Mă ia de mână, cu grijă, ca pe ceva prețios.
O să am grijă de grădina noastră, Maia. Promit. Să smulg tot ce-i rău.
Buruienile mai răsar. Asta-i viața.
Maia atunci, la restaurant, când te-a ținut Relu în brațe, credeam că înnebunesc.
Ai fost gelos?
Am ars de gelozie. Și mi-am dat seama că m-aș război cu oricine, numai să nu te pierd.
Îl privesc îndelung. Îmi lipesc capul de pieptul lui. Aud cum bate inima. Grăbit, viu.
Doru.
Da?
Se pare că nici eu nu pot fără tine.
Mă îmbrățișează strâns de tot.
Mulțumesc.
Pentru ce?
Pentru șansă. Ultima.
Stăm la fereastră. Soarele inundă odaia liniștit. Spun:
Hai să bem un ceai. Cu mentă.
Cu mentă? Am luat azi o plăcintă, cu vișine. Preferata ta.
Cum ai știut că mă întorc?
Am știut. Îmi sărută fruntea. Simțeam.
Ne retragem în bucătărie. Afară e primăvară. Înainteviața. O viață obișnuită, cu greutăți și împăcări, bucurii și necazuri. Dar împreună. Asta contează. Adevărata fericire nu-i pe rețele, nici în altă parte. Ea a fost mereu aici, acasă. Doar că uneori uităm. Dar memoria, la fel ca dragostea adevărată, nu ruginește. Ea își așteaptă timpul.
