Azi seară plouă mărunt peste blocurile din sectorul Botanica și mă plimb printre scările din jurul blocului meu deja de mai bine de o oră. De fapt, de acasă până la magazinul de pâine fac doar vreo cinci minute, dar azi parcă nici nu vreau să ajung înapoi, de parcă mă apasă un dor rece și apăsător în fiecare colț al sufletului. N-am niciun chef să mă întorc în apartamentul meu micuț, unde mă așteaptă doar chiuveta nespălată de ieri, ceainicul cu apă stătută și motanul meu gras și pufos, pe nume Costel, care a ajuns să fie singurul meu partener de discuții. Dacă nu pun la socoteală televizorul, pe care îl deschid încă de la șapte dimineața și îl sting doar când mă bag în pat, ca să aud voci de oameni, chiar dacă nu-i chiar aievea.
E greu la genunchi de la vremea asta schimbătoare și rece simt cum mă trage fiecare pas, dar, cu toate astea, m-am așezat, ca de obicei, pe banca de lângă locul de joacă, cu paltonul meu din lână vechi de vreo șapte ani și căciula tricotată trasă pe urechi. N-are rost să-mi cumpăr altul, doar pentru mine…
Oare când a fost ultima dată când am simțit că sunt lumina cuiva? Pe vremea când era El, Petru… pe vremea aceea viața era cu totul altă poveste: galagioasă, veselă, plină. În apartamentul nostru cu două camere, creșteam doi copii pe Lucian, cel mare, și pe Ilinca, mezina. Azi, Lucian locuiește cu soția lui la Cluj, are doi băieți, tot timpul trimit poze pe Whatsapp cu nepotul cel mic, iar Ilinca a plecat la București, unde s-a măritat cu un IT-ist și aleargă toată ziua prin delegații sau city-break-uri. Rar mă sună, mai ales de zile de naștere, cu un mesaj scurt și niște poze cu copiii, străini și reci pentru mine, pentru că n-au venit niciodată la buni la Chișinău vara; mereu au avut engleză, Spania, tabere, activități.
Stau aplecat pe banca udă și privesc o cioară dolofană care scormonește noroiul după firimituri. Am crescut cu gândul că la bătrânețe copiii vor fi alinarea mea, că voi fi înconjurat de nepoți și o să-mi sune telefonul mereu. Realitatea Lucian mă sună cam o dată pe lună, dacă își amintește. Dialogul nostru e mereu același: Tată, ce faci? E totul în regulă? La noi e agitație, copiii sunt răciți. Ne scuzați, n-avem timp de povestit. Ilinca, la rândul ei, când îmi trimite câteva sute de lei moldovenești pe card, consideră că și-a îndeplinit tot ce avea de făcut și poate să-și vadă de treabă mai departe.
Așa a ajuns pensionarea o zi dintr-un film care se dă pe repede-înainte la nesfârșit: deschid ochii, televizorul, pun mâncare la Costel, vreun terci sau două ouă la micul-dejun, televizor, prânz, televizor, seară, plimbare, televizor, somn. Uneori, vorbesc singur, comentez la ce spun oamenii de la știri și chiar mă enervez pe ei. Costel mă privește mereu curios, dă din coadă și pleacă să doarmă la fotoliu.
Dar azi nu vreau să intru în apartament. Se simte prea pustiu. Plouă mai tare, totuși nu m-am ridicat de pe bancă, m-am strâns doar mai tare în palton și-am tras căciula pe ochi.
Ion, matale ești? aud deodată lângă mine o voce bărbătească.
Ridic capul lângă bancă, cu o umbrelă pliantă, stă domnul Gheorghe, vecinul de la al treilea etaj, mereu cu bastonul lui. Din când în când îl văd dimineața la ghenă sau în lift, ne salutăm cu vorbe de politețe despre vreme, și cam atât.
Gheorghe, dumneata? Nu ți-e frig la ploaia asta? Facem pneumonie!
Și matale? zâmbește el, așezându-se lângă mine, punând întâi un ziar pe bancă să nu se ude. Te urmăresc de ceva timp de la geamul meu se vede perfect când ieși și când revii… M-am gândit să cobor, poate ai pățit ceva.
Nu-i nimic, doar nu-mi arde să intru acasă… Prea-i gol, prea mă dor amintirile azi.
Știu sentimentul, oftează Gheorghe, scoțând o sticluță cu țuică. Dacă vrei, e pentru suflet. N-am obiceiul să beau mult, dar la așa vreme, merge.
Cumva n-am spus nu. Am luat o înghițitură, țuica mi-a ars gâtul, apoi m-am încălzit un pic la suflet.
Mersi, Gheorghe. Dar dumneata? Parca aveați soție…
Aveam… oftă el. Trei ani de când e la cimitirul Doina… Feciorii sunt la Iași și la Bălți, fiecare cu viața și familia lui. Vin de sărbători, mă sună la telefon, în rest, tot singur m-am deprins.
Așa-i că nu-i ușor… recunosc și eu. Și la mine copiii s-au răspândit, s-au rărit și telefoanele. Soția… s-a dus de ani buni.
Stăteam în tăcere, privind ploaia cum se scurge printre baltoace. Dar era o tăcere bună, blândă, ca între doi oameni care au stat alături o viață la același apus de soare.
Să știi, Ioane, te văd deseori pe-afară, mereu cu aceeași cizmulițe, mereu singur. M-a tot împuns gândul să vorbesc cu tine, doar că nu găseam ocazia. Acum ploaia ne-a dat la amândoi motiv.
Am râs și eu, pentru prima dată după mult timp. Iar Gheorghe, parcă ușurat, a zis:
Ce-ar fi să ieșim împreună? Numa să nu ne mănânce ciorile…
Din ziua aceea, totul s-a schimbat în serile mele. Dacă nu era ploaie torențială, ne vedeam după cină și ne plimbam până în Parcul Valea Trandafirilor. Gheorghe fusese inginer toată viața la uzină, îi plăcea să povestească din istorie și de noile sale pasiuni, iar la pensie scria mărunte articole pentru o gazetă locală. Eu, fiind fost contabil, nu mă pricepeam la istorie, dar știam să ascult, să pun întrebarea potrivită. El, la rândul său, asculta poveștile mele despre copii, despre cum am tras cu Petru la țară vara la casa veche din Pohrebeni și cum tot am vândut-o pe nimic, că la nimeni nu-i mai trebuia.
Seară de seară timpul zbura. Mă reveneam acasă cu zâmbet pe buze; parcă și apartamentul era mai cald dacă trebuie să gătești și pentru altcineva, nu doar pentru tine. Coceam plăcinte cu brânză și mere, iar Costel, simțind miros de casă, nu mai era așa ursuz, ci mai blând, dădea din coadă pe lângă picioarele noastre.
După o lună, Gheorghe a rămas prima dată la mine peste noapte. Am stat la vorbă până târziu cu un ceai de tei; când s-a uitat la ceas, era deja aproape unu noaptea.
Ioane, rămâi, ai canapea în sufragerie, îți aștern frumos.
Nu deranjez?
Nici vorbă, doar avem amândoi nevoie de companie…
Și uite-așa, la început o noapte, apoi două, apoi a venit cu periuța de dinți și papucii, apoi cu valiza. Mă trezesc cu el dimineață, îl aud cum mărunțește biscuiți la cafea și-mi dau seama că nu mai e pustiu, ba chiar mă simt ușor și viu. Televizorul rula mai puțin, doar pentru știri sau filme vechi, pentru că acum aveam despre ce vorbi cu adevărat. Costel la început a mârâit, a stat pe un ochi la Gheorghe, dar apoi s-a împrietenit și doarme la picioarele lui.
Ba chiar într-o seară i-am zis:
Gheorghe, hai să facem poimâine sarmale. Am poftă mare, da singur nu-mi fac niciodată.
Hai! Eu mă duc mâine să iau carne, tu te ocupi de orez.
Și așa, gătind sarmale, în cămăruța mea mică, simțeam că mi-a venit iar primăvara-n suflet. Și mă miram: Oare să fi primit tocmai la bătrânețe așa noroc?
Un singur gând îmi dădea târcoale copiii. N-aveam curaj să le spun despre Gheorghe. Știam cât de mult îl prețuiau pe Petru, soțul meu decedat, pentru ei era aproape sfânt. Nu voiam să creadă că le-am trădat memoria tatei. Chiar de-au trecut cincisprezece ani, Lucian tot îmi spunea la telefon: Tata ar fi făcut așa, tata ar fi zis așa…
Gheorghe, văzând chinul meu, nu a spus nimic.
E treaba ta, Ioane, vorbește cu copiii când simți că ești pregătit. Eu nu te grăbesc, te aștept.
S-a apropiat ziua mea de naștere și, spre surprinderea mea, Lucian a scris: Tată, cu Ilinca ne-am gândit să-ți facem o vizită de ziua ta. Spune ce vrei să-ți aducem. Venim toți, cu toată familia, stăm trei zile. Am dor de tine. M-am bucurat, dar pe urmă m-a apucat o panică. Mergeam prin apartament, mă frământam, nu știam ce să fac.
Gheorghe, vin copiii trei zile. Toți, cu nepoți.
Foarte bine, mi-a spus el liniștit. Mă cunoști cu toți.
Nu știu dacă pot, Gheorghe. Lor le lipsește tata și… Mi-e teamă să nu înțeleagă greșit.
Ce-i rău? Suntem două suflete care nu vor decât liniște și ajutor. N-aș vrea să mă ascunzi ca pe amant de ocazie…
Nu te ascund, doar vreau să le vorbesc, să-i pregătesc și apoi te chem. Așa va fi mai liniștit pentru toți.
Gheorghe a tăcut lung, apoi a zis doar:
Nu vreau să fiu cel care-i ascuns de copiii tăi. Te iubesc, dar nu pot rămâne dacă trebuie să mă dai afară pentru trei zile.
N-aș vrea să pleci, dar dacă așa e mai bine pentru toți, fă cum simți…
A doua zi, Gheorghe și-a luat lucrurile și a plecat acasă la el. Eu am rămas cu Costel într-un apartament din nou pustiu. Motanul a ronțăit și a tot mișunat așteptându-l. Eu tot cu gândul la copiii care urmau să sosească.
Au venit devreme. Lucian cu soția și băieții direct cu mașina de la Cluj, Ilinca cu soțul ei și fetița cu avionul. A devenit viu și gălăgios în casă. Nici eu nu știam cum să-i strâng pe toți, să-i așez la masă, însă în sufletul meu nu eram liniștit.
După ce i-am așezat pe cei mici la culcare, am chemat copiii la bucătărie.
Vreau să vă spun ceva important.
Ce-i, tată? Te doare ceva?
Nu, sănătos sunt. Însă… De jumătate de an trăiesc cu Gheorghe, vecinul. Suntem aproape tot timpul împreună. Vreau să știți, vreau să mă înțelegeți.
Brusc, tăcere. Lucian, între două înghițituri de ceai, s-a încruntat. Ilinca a ridicat sprâncenele.
Adică locuiești cu el? Tată, ai chef de glume la vârsta asta? Rușine, mă faci să roșesc…
Nu-s mort, Ilinca, am șaizeci și șase de ani, dar încă trăiesc…
Tată, tu realizezi ce faci? În casa asta, pe care ai cumpărat-o cu mama, cu tata, ai adus un străin?
Nu-i străin, e un om bun, am nevoie de cineva lângă mine.
Ai trădat memoria tatei! strigă Lucian. Ai uitat cu ce s-a chinuit pentru toți?
Lucian, să nu ridici glasul, nu te aud copiii?
N-avem ce discuta. Ori noi, ori el dacă-l mai ții lângă tine, pe noi să nu mai contezi! Nu vreau ca fiii mei să vadă asemenea lucru…
Mă doare să o spun, dar nu pot să vă aleg pe voi, să fiu om singur doar ca să vă împac principiile.
Atunci ai făcut alegerea, a spus scurt Ilinca. Bine să-ți fie.
În acea noapte, n-am închis ochii. L-am simțit pe Costel cum mi se învârte în jur, dar n-aveam nicio putere să-l mângâi. Dimineața, Lucian și Ilinca mi-au zis că pleacă mai devreme. Au lăsat cadourile și nici nu ne-am salutat ca lumea.
Ziua am stat doar uitându-mă în gol. Pe seară, am sunat la Gheorghe:
Gheorghe, nu poți să mai vii, copiii nu mă lasă. Îmi pare rău.
Ioane, nu meriți să fii șantajat. Ei poate uită că și tu ești om… Hai, lasă. Măcar nu poți veni pe la mine?
Ba pot, dar mă simt vinovat…
Două luni am stat izolat. Copiii nu mai sunau, Costel privea la ușă, iar eu iar cu televizorul veșnic. Până într-o zi, când vecina Anica, ca de obicei cu gura mare, a venit la ușă:
Ioane, n-ai mai ieșit la plimbare cu Gheorghe. Nici el nu prea mai iese. L-am văzut palid, parcă nu-i bine…
A în mine s-a rupt ceva. La doar două minute după discuție, am ieșit val-vârtej pe coridor, m-am dus la ușa lui și-am sunat. Gheorghe mi-a deschis, slăbit și tras la față, cu ochii umezi dar zâmbetul acela blând de altădată.
Ioane, ai venit?
Gheorghe, iartă-mă, n-am fost om. Copiii nu m-au iubit, doar m-au vrut după tiparul lor. Pe tine te iubesc. Vrei să fim iar împreună, așa cum ne e scris?
Vreau, Ioane, și niciodată n-ar trebui să renunți la ceea ce-ți încălzește sufletul.
L-am îngrijit, l-am dus la medic, i-am gătit și i-am zis: Mâine le spun și copiilor nu mă mai interesează dacă le convine sau nu. Îmi trăiesc viața mea. La vârsta asta, nu mai pot trăi după voia altora.
Am pus telefonul pe speaker și le-am zis: Lucian, Ilinca, nu vreți să mă vedeți dacă sunt cu Gheorghe? E alegerea voastră. Eu vă iubesc, dar nu mă mai supun. Nu ați trăit singurătatea mea, lăsați-mă și pe mine să fiu fericit!
Am primit apoi un mesaj sec de la Ilinca: Tată, treaba ta. Dar în casa noastră să nu vii cu el.
Nu m-a deranjat. Am simțit aceeași bătrânețe, dar fără apasărea vinovăției. Gheorghe și Costel mi-au fost cei mai buni prieteni. Acum facem sarmale împreună, nu ne trebuie televizor. Și m-am învățat oricât ai ține la copii, ei au drumul lor, iar la bătrânețe sufletul trebuie să-și găsească liniștea, altfel bătrânețea e și mai grea. Eu mi-am găsit pacea și, dacă ar fi să dau un sfat: nu-ți abandona sufletul doar de dragul aparențelor. Trăiește, cât ai cui să-i spui bună dimineața.
