Am strigat pe geam: Mamă, ce faci așa devreme? O să îngheți! S-a întors, a fluturat lopata în semn de salut: Pentru voi, leneșilor, muncesc. Iar a doua zi, mama nu mai era…
Nici acum nu pot trece liniștit pe lângă curtea noastră…
De fiecare dată când văd potecuța aceea, inima mi se strânge de parcă cineva o apucă cu mâna. Eu am făcut fotografia aceea pe doi ianuarie…
Mă plimbam, am văzut urmele pe zăpadă și m-am oprit.
Am făcut o poză, fără să știu de ce. Acum poza asta e tot ce mi-a rămas din acele zile…
Am petrecut Revelionul ca-n fiecare an, toți împreună.
Mama era deja în picioare de dimineață pe 31 decembrie. M-am trezit cu miros de chiftele prăjite și cu glasul ei din bucătărie:
Fata tatei, trezește-te! Să mă ajuți cu salatele, că altfel iar taică-tu mănâncă toate ingredientele, pe furiș!
Am coborât în pijama, cu părul vâlvoi. Ea stătea la aragaz, în șorțul ei preferat cu piersici, cel pe care i-l dăruisem când eram încă la școală. Zâmbea, cu obrajii îmbujorați de la cuptor.
Mamă, lasă-mă măcar să beau o cafea întâi, am mârâit eu.
Cafeluța după, mai întâi să tocăm salata boeuf! a râs ea și mi-a întins un castron cu legume coapte. Să le tai fin, că știi cum îmi place. Data trecută le-ai tăiat cât un pumn!
Tăiam, vorbeam, ne povesteam de toate.
Îmi zicea cum era Revelionul la ea în copilărie nu cu atâtea salate scumpe, ci cu un pește sub blană de maioneză și mandarineri, pe care bunicul le aducea de la serviciu pe sub mână.
Apoi a venit tata cu bradul. Imens, până-n tavan aproape.
Ei, femeilor, primiți bradul, a strigat el mândru din prag.
Mamă, ai terminat tot codrul? am exclamat eu.
Mama a ieșit, s-a uitat și a dat din mâini:
E frumos, dar unde-l băgăm? Parcă anul trecut a fost mai mic.
Tot îl împodobeam însă. Eu și sora mea Lenuța atârnam ghirlande, iar mama a scos globurile vechi alea de când eram mic. Țin minte când a luat un îngeraș de sticlă și a zis încet:
Pe ăsta ți l-am luat la primul tău An Nou. Îți amintești?
Îmi amintesc, mamă, am mințit eu.
De fapt nu-mi aminteam, dar am dat din cap. Era atât de fericită când credea că țin minte…
Frate-meu a sosit spre seară. Cu gălăgie, cum era el cu sacoșe, cu daruri, cu sticle.
Mamă, de data asta am adus șampanie bună! Nu ca anul trecut acritură.
Să n-beți ca proștii, copile, a râs mama și l-a îmbrățișat.
La miezul nopții am ieșit cu toții în curte. Tata și fratele aprindeau artificiile, Lenuța chițăia de bucurie, iar mama era lângă mine, cu mâna strânsă pe umărul meu.
Vezi, fetiță, ce frumos e totul, îmi șoptea. Avem o viață atât de bună…
Am îmbrățișat-o și eu.
Avem cea mai bună, mamă.
Am băut șampanie din sticlă, dând-o din mână-n mână, și-am râs în hohote când o artificie a zbârlit spre șopronul vecinilor.
Mama, bucuroasă, a jucat prin curte pe O brad frumos încălțată cu cizme de lână, și tata a ridicat-o în brațe. Râdeam toți până la lacrimi.
Pe unu ianuarie toată ziua ne-am trândăvit. Mama iar gătea, de data asta punea la fiert colțunași și răceală.
Mamă, nu mai face atâta! Parcă suntem niște baloane! am bombănit eu.
Lasă, mănânci cu poftă. Anul Nou se sărbătorește o săptămână, își făcea semnul crucii și dădea din mână.
Pe doi ianuarie s-a sculat din zori, ca de obicei.
Am auzit ușa trântindu-se, am privit pe fereastră mama era-n curte cu lopata. Curăța poteca. În cojocul ei vechi, cu baticul strâns legat la cap.
Totul făcea cu grijă: de la poartă și până pe prispă o cărăruie dreaptă și îngustă. Aduna zăpada lângă zid, așa cum îi plăcea ei.
Am strigat:
Mamă, ce faci așa devreme? Îngheți!
S-a întors, a fluturat lopata:
Altfel voi, leneși, mergeți până la Paști prin nămeți! Pune de-un ceai, mai bine.
Am zâmbit și m-am dus la bucătărie. S-a întors după jumătate de oră, cu obrajii roșii, ochii îi străluceau.
Gata, e ordine, a spus și s-a așezat la cafea. Ți-a plăcut cum a ieșit?
Îmi place, mamă. Mulțumesc.
A fost ultima dată când i-am auzit vocea așa veselă.
Pe trei ianuarie dimineața, s-a trezit și a zis încet:
Fetelor, parcă mă doare pieptul. Nu tare, dar mă jenează.
M-am alarmat:
Mamă, să chemăm ambulanța?
Ehei, nu-i nevoie, dragă. M-am ostenit. Am muncit mult, de sărbători. Mă odihnesc și trece.
S-a așezat pe canapea, eu și Lenuța lângă ea. Tata fugise după pastile la farmacie. Ea făcea glume:
Nu vă mai uitați la mine ca la mortăciune! Eu vă îngrop pe toți.
Apoi, dintr-odată, s-a albit la față. S-a prins cu mâna de piept.
Of nu mi-e bine prea rău
Am chemat de urgență salvarea. I-am ținut mâna și-i șopteam:
Mamă, ține-te tare, vine doctorul, va fi bine S-a uitat la mine și abia a rostit:
Copile vă iubesc atât de mult Nu-mi vine să mă despart…
Medicii au venit repede, dar nu mai aveau ce face. Infarct masiv. Totul a fost în câteva minute.
Am rămas pe jos, plângând în hol. Nu puteam crede. Ieri râdea sub focuri de artificii, azi
M-am dus, abia ținându-mă pe picioare, în curte. Aproape că nu mai ningea. Am văzut urmele mamei. Acelea mici, drepte, ordonate. De la poartă pe prispă, înapoi. Precise, cum le făcea de fiecare dată.
Am stat și le-am privit mult. Și-L întrebam pe Dumnezeu: “Cum e cu putință, Doamne, că ieri omul încă mergea, lăsând urme pe zăpadă, și azi nu mai e? Urmele-s, omul nu-i!”
Ori că mi s-a părut, ori că nu, dar simțeam că în ziua de doi ianuarie a ieșit pentru ultima oară, să ne lase poteca curată. Ca să putem merge pe ea fără ea.
Nu le-am acoperit. I-am rugat pe toți să le lase așa. Să stea, măcar până le acoperă zăpada de tot.
Asta a fost ultima grijă a mamei pentru noi. Mila și dragostea ei încă se vedeau, chiar când ea nu mai era printre cei vii.
După-o săptămână, a nins tare.
Păstrez poza aceea cu ultimele urme de pași ale mamei.
În fiecare an, pe trei ianuarie, o privesc iar, apoi mă uit la drumul gol de la poarta casei. Și doare Doare să știi că, sub zăpada aceea, ea a lăsat ultimele ei urme.
Urmele pe care încă umblu după ea…
