Am strigat pe geam:
Mamă, ce faci așa devreme? O să îngheți!
S-a întors, mi-a făcut semn cu lopata în loc de salut:
Pentru voi, leneșilor, mă străduiesc!
A doua zi, însă, mama nu mai era…
Nici astăzi nu pot trece liniștită pe lângă ograda noastră…
De fiecare dată când văd cărărușa aia din curte, simt cum mi se strânge inima de parcă cineva o cuprinde cu o mână de fier. Eu făcusem acea fotografie pe doi ianuarie…
Pur și simplu treceam pe acolo, am văzut urmele pe zăpadă și m-am oprit.
Le-am fotografiat, nici eu nu știu de ce. Acum, însă, e tot ce mi-a rămas din acele zile…
Revelionul l-am sărbătorit, ca de obicei, toți ai casei.
Mama era pe picioare din zori, pe 31 decembrie. M-am trezit din cauza mirosului de chiftele prăjite și a vocii ei voioase din bucătărie:
Fata mamei, hai, scularea! Mă ajuți la salate? Că, altfel, tata iar mănâncă toate ingredientele fără să vedem noi!
Am coborât în pijamale, cu părul ciufulit. Stătea la cuptor, în șorțul ei cu caise, pe care i-l dăruisem când eram elevă. Zâmbea, obrajii roșii de la căldura din casă.
Mamă, măcar lasă să beau o cafea! am mormăit.
Cafeaua după, întâi să tăiem legumele pentru salată! a râs și mi-a pus în poală un castron cu legume coapte. Tăie-le mărunt, nu cuburi cât pumnul ca data trecută.
Am stat împreună, tăind și povestind fel de fel.
Ea ne povestea cum era Anul Nou pe vremea ei fără atâtea bucate, doar cu o salată de sfeclă și pește și cu câteva mandarine primite pe sub mână de la muncă.
A venit tata cu bradul. Mare, cât să atingă tavanul.
Gata, fetelor, vă aduc frumusețea asta! a strigat el, mândru.
Vai, tată, ai darâmat pădurea! am râs eu.
Mama s-a uitat cu mâinile la brâu:
Mare brad, dar unde îl punem? Data trecută era mai mic.
Dar până la urmă tot ne-a ajutat la împodobit. Eu și sora mea, Lenuța, puneam ghirlande, iar mama scotea globuri vechi, din copilăria mea. Țin minte când a luat îngerașul de sticlă și mi-a zis, încet, ca un secret:
Pe ăsta l-am luat la primul tău Revelion. Îți amintești?
Îmi amintesc, mamă, am mințit eu.
Nu-mi aminteam, dar am dat din cap. Era prea fericită că îmi amintesc.
Fratele meu a apărut pe seară, cu zarvă și sacoșe, cadouri și sticle.
Mamă, acum am luat vin spumant bun, nu acritură ca anul trecut.
Să nu vă îmbătați, copii, a râs ea și l-a cuprins.
La miezul nopții am ieșit cu toții în curte. Tata și frate-meu aprindeau artificii, Lenuța țipa de bucurie, iar mama m-a luat lângă ea, strângându-mă la piept:
Vezi, fată, ce frumos e? îmi șoptea. Ce viață bună avem…
Am strâns-o la rândul meu.
Avem cea mai bună viață, mamă.
Am băut șampania direct din sticlă, râzând când artificiile țâșneau la vecini în grădină.
Mama, un pic amețită, dansa în cizme de pâslă pe O brad frumos, și tata a ridicat-o în brațe. Râdeam cu lacrimi.
În prima zi din an, am zăcut cu toții leoarcă de somn. Mama tot cu cratițele făcea colțunași și răcituri.
Mamă, destul, nu mai încape nimic! mă plângeam eu.
Lasă, mâncați, oricum sărbătorile țin o săptămână! dădea din mână.
A doua zi s-a trezit iar devreme, ca de obicei.
Am auzit ușa trântindu-se, am privit pe geam era în curte, cu lopata, deszăpezea cărarea. În cojocul vechi, cu basmaua strânsă pe cap, lucra migălos: de la poartă până la prag, drept și curat. Făcea movile de zăpadă la zid, cum îi plăcea ei.
Am strigat:
Mamă, ce te scoli așa devreme? Îngheți acolo!
Ea s-a întors, mi-a făcut semn vesel cu lopata:
Altfel mergeți ca urșii prin nămeți până la primăvară! Fă bine și pune ceaiul la foc!
Am zâmbit și m-am dus la bucătărie. S-a întors după o jumătate de ceas cu obrajii aprinși și ochii strălucitori.
Gata, treaba-i făcută! s-a așezat la cafea. Frumos am ieșit, nu-i așa?
Frumos, mamă. Mulțumim.
A fost ultima dată când i-am auzit vocea atât de veselă.
Pe trei ianuarie, dimineața, s-a trezit și ne-a spus încet:
Fetelor, mă doare pieptul… Nu tare, dar incomod.
M-am speriat:
Mamă, chemăm salvarea?
Nu e nevoie, fată dragă. Am muncit mult, m-am obosit. Stau puțin, îmi trece.
S-a întins pe canapea și noi cu Lenuța lângă ea. Tata plecase la farmacie. Mai și glumea:
Nu vă mai uitați așa spre mine, de parcă mor! Îi îngrop pe toți, veți vedea.
Apoi, s-a albăstrit la față
Of, mă doare… Prea tare…
Am chemat ambulanța. I-am ținut mâna, șoptind:
Mamă, rezistă, vin cât de repede…
M-a privit slab, cu voce pierdută:
Fata mea… vă iubesc pe toți… Nu-s pregătită să-mi iau rămas bun…
Medicii au venit repede, dar… era prea târziu. Infarct puternic. Totul a fost într-un ceas.
Am rămas pe jos, în coridor, plângând în hohote. Nu-mi venea să cred. Ieri încă dansa, râdea sub artificii, iar azi…
Abia stând pe picioare, am ieșit în curte. Ningea abia vizibil. Am văzut urmele mamei. Exact acelea mici, îngrijite, drepte. De la poartă spre casă și înapoi. Cum le făcea ea mereu.
Am stat mult și m-am uitat la ele. Și-l întrebam pe Dumnezeu: Cum e posibil? Ieri mergea printre noi, lăsând urme, iar azi… nu mai e. Urmele au rămas, omul nu.
Nu-mi dădeam seama dacă mi se pare sau nu: de parcă ieșise în acea dimineață pentru ultima dată să ne lase nouă calea curată, să putem merge fără ea.
Nu am lăsat pe nimeni să le acopere. Am spus tuturor să le lase așa, să le ascundă doar zăpada, când o vrea ea.
Asta a fost ultima grijă pe care ne-a lăsat-o mama. Dragostea ei de fiecare zi se vedea și când nu mai era.
După o săptămână, a nins zdravăn.
Păstrez fotografia cu ultimele urme ale mamei.
În fiecare an, pe trei ianuarie, o recitesc și privesc drumul gol din fața casei. Mă doare să știu: pe undeva, sub stratul de zăpadă, mama mea și-a lăsat ultimele pași.
Pe ei încă o urmez…
