Astăzi, când ai mei s-au așezat la masă la mine acasă, din Chișinău, viața părea la fel ca totdeauna. Mama, Lidia, stătea în hol încă, cu paltonul pe ea și geanta strânsă sub braț, un colț de act se vedea din ea. Parfumul ei Noapte Stelară, cumpărat mereu din magazinul de pe strada Ștefan cel Mare umplea tot apartamentul mic din sectorul Botanica, miros dulceag, care mereu pentru mine însemna, fără să vreau, o presimțire că vine furtuna.
Am pus lingurița jos, cu un clinchet pe farfurioară. Mama m-a privit peste ceașca de ceai:
M-am decis, Ilinca. Apartamentul îl trec pe numele lui Dănuț. Nu te superi, nu?
M-am ridicat de la masă fără să-i răspund, m-am dus să pun apa la fiert. Mâinile știau drumul: cești, lingurițe, zahăr. Însă în minte nu-mi răsuna decât un cuvânt: să-i las.
Vrei ceai? am rostit, încercând să-mi ascund tremurul vocii.
Da, mulțumesc, fata mamei. A intrat în cameră, și-a scos paltonul, l-a pus pe scaun. E cam rece aici… Pe la noi la Bălți, Vasile are grijă, sună la asociație dacă frigul nu-i de ajuns.
I-am pus ceaiul în față și m-am așezat vis-à-vis. Pe chipul ei aceleași riduri lângă ochi, buzele ce țineau privirea fixă. Șaizeci și opt de ani. Parcă mai mică decât o țineam minte. Bluza nouă, albastră, primită de curând, Dănuț îi făcuse cadou și îmi trimisese poza: Vezi, mama e fericită.
Notarul ne așteaptă mâine la ora zece. Vasile a aranjat tot, actele-s gata. El le știe.
Dar partea mea de apartament?
Mama a ridicat privirea.
Care parte, Ilinca? Suntem familie, totul rămâne în familie, doar că e trecut pe nepot. O să-i prindă bine lui Dănuț când va crește.
Mama, e jumătatea mea pe acte.
Vai, tu nici nu stai acolo! Lăsați, că Dănuț și ai săi au nevoie. Eu mă mut la tine, la Botanica, ai loc destul. Nu-i mare osteneală, nu?
Am privit fotografia veche de pe perete din anii 90, ramă de plastic galben. Eu lângă tata, mama și Vasile. Eu stătută deoparte, aproape ieșită din cadru, Vasile la mijloc, deja mare dar tot în brațele mamei, tata privea undeva într-o parte.
Nu m-ai întrebat ce vreau, am repetat încet.
Ce să te-ntreb, fata mamei? Știu eu ce-i mai bine!
Mereu ai știut, am zis blând.
Exact! Vasile s-a bucurat mult, mi-a zis că nu orice mamă e așa de înțeleaptă și darnică.
Am dus cana goala pe bucătărie, am turnat ceaiul în chiuvetă, am privit pe fereastră. Norii de noiembrie plumburii, grei. Frunzele ude pe trotuar, femeia de serviciu în vesta portocalie le mătura la rigolă.
O să mă mai gândesc, am spus fără să mă întorc.
Nu ai la ce să te gândești, fete dragă. Notează adresa notarului.
Am spus: mă mai gândesc.
Mama a tăcut, a început să-și strângă geanta, să-și pună paltonul. S-a auzit ușa. Mi-a zis în trecere: Mă întristezi, Ilinca. Mereu ai fost încăpățânată. Nu ca fratele tău.
Când a tăcut liftul pe scară, m-am dus în camera de zi, m-am așezat pe canapea cu hainele pe mine. Am privit tavanul, firul subțire al crăpăturii din colț până la lampă. De câți ani mă uit la el seara, când nu mai am putere nici să număr…
Telefonul a vibra. Mesaj de la Maria: Cum ți-e? Vin la magazinul «Liniște» mâine, aduc biscuiți de ovăz, să vii că îi dau că-s calzi.
I-am răspuns: Vin mâine, mulțumesc, apoi mi-am pus palma pe ochi.
Mi-am adus aminte de copilărie. Opt ani. Ziua de naștere a lui Vasile. Tort, musafiri. O felie mare rămasă, cu trandafir de cremă deasupra. Eu doar priveam, cu limba pe buze. Mama l-a întins către Vasile:
Ție, băiatul mamei. Azi e ziua ta!
Dar Ilinca?
Ilinca e mare, azi e pentru tine. Altădată își ia și ea.
Am fugise în camera mea, m-am aruncat pe pat, privind tavanul. Tata a venit târziu, m-a mângâiat:
Nu fi necăjită, Ilinca. Mama îl iubește tare pe Vasile, e cel mic.
Nu sunt…
Tata a oftat și a ieșit. Atunci tavanul era fără crăpături. Număram bătăile inimii mele.
M-am trezit devreme, cu capul greu. M-am spălat cu apă rece, la serviciu la Termodom trebuia să ies la 7:30, pe jos vreo douăzeci de minute. Îmi plăcea să merg, să simt toamna. Oamenii grăbiți, capetele înfipte în eșarfe. Nimeni nu te oprește să te gândești la ale tale.
În birou mirosea a cafea și hârtie. Nina, contabilă șefă, deja lucra.
Bună dimineața, Ilinca. Cam palidă ești.
Nu am dormit prea mult, Nina.
Ia vitamine, uite, eu cu Complivitul de la farmacie mereu mă țin pe picioare.
Am dat din cap, am deschis calculatorul și m-am cufundat în exceluri și coloane. Cifre, tabele, ordine, la fel zi de zi.
La pauză nu m-am dus la cantină. Am ieșit în Parcul Valea Morilor, la bancă lângă fântână acum goală, plină de frunze. Am scos un sandwich, dar nu am rupt din el. Doar am privit copacii.
A sunat telefonul Vasile. Nu am răspuns. Ilinca, mama plânge, sun-o! Am șters mesajul, am mușcat din sandwichul uscat. Gust de pîine veche, salam fără niciun gust.
Mi-am amintit de alt toamnă, aveam doisprezece ani. Mama m-a trimis la pâine pe ploaie; Vasile era bolnav. Am învelit pâinea sub haină ca să nu o ud, am ajuns leoarcă, am pus pâinea pe masă, mama nici nu s-a uitat la mine.
Du-te te schimbă, Vasile doarme!
M-am înfășurat în pătură, dârdâiam. Am făcut febră. Mama a zis: Treizeci și șapte cu cinci, nici nu e de luat în seamă. Bei ceai cu dulceață de zmeură și-ți trece.
A doua zi am mers la școală. Mă durea tot, știam că la masa de acasă supa e doar pentru fratele meu. Eu am mâncat pâine cu unt și apă.
Seara, când m-am întors acasă, iarăși a sunat telefonul. De data asta am răspuns:
Ilinca, ce faci? Mama a zis că nu vrei să semnezi actele.
Nu am zis că nu vreau. Am spus că mă gândesc.
Ce să mai gândești? Oricum nu stai acolo, lui Dănuț îi trebuie. E nepotul nostru!
E și nepotul meu.
Păi atunci ajută-l. Notarul ne așteaptă mâine!
Nu vin.
Cum adică? Te joci cu noi? Mama s-a chinuit, eu am aranjat tot! Ilinca, e jumătatea ta, dar să nu fii egoistă, suntem familie!
Am depărtat telefonul de ureche pe când țipa: Egoistă, rece, ai fost mereu așa.
Vasile, liniștește-te.
Nu pot! Mereu ai fost invidioasă pe mine, mereu! Că mama mă iubea mai mult!
Am pus telefonul pe masă, mi-a tremurat mâna. M-am dus la baie, am băut apă și m-am privit în oglindă. Patruzeci și trei de ani, degete subțiri, niciun inel, niciodată.
Mai târziu, a sosit un SMS: Vorbește când te calmezi. Dar mâine vino oricum. Nu am răspuns.
Am trăit noaptea întinsă pe canapea, sub plapumă. Ploua încet, picăturile se prelingeau pe sticlă. Îmi doream să adorm dar nu venea somnul.
Odată, când am fost tânără, am primit scrisoare de la Universitatea din Iași eram acceptată, cu bursă, cămin. Am alergat la mama.
Mamă, m-au acceptat la Iași, pot pleca!
A citit scrisoarea și a spus sec:
Nu.
Cum să nu?
Cine rămâne aici cu mine și Vasile? Tatăl tău lucrează, eu am nevoie de tine acasă. Ești fată, ce-ți arde să pleci în alt oraș?
Dar mama, e șansa mea…
Nu mă interesează. Nu-i spune nici lui tata, el mă susține în toate.
Am ieșit din bucătărie, am ars scrisoarea la chiuvetă. Pe tata nu l-am întrebat niciodată.
A doua zi mama i-a zis la cină:
Ilinca rămâne acasă, merge la contabilitate.
Tata doar s-a uitat la mine, am dat din cap.
Când fratele meu s-a însurat, mama i-a invitat pe amândoi la noi. Nora lui, Irina, a venit să stea cu noi, cameran mea mică a devenit a lor, eu am dormit pe o canapea în sufragerie temporar. După trei luni am plecat din casă, am închiriat cameră într-o garsonieră la marginea Chișinăului. Dar tot plăteam și jumătate din cheltuielile de întreținere de la apartamentul familie: Ajută și tu, că tatăl e pensie mică, Vasile are familie. Apoi când Irina a plecat, am spălat lacrimile lui Vasile, i-am adus ceai cu dulceață, mama l-a legănat pe umăr: Lasă, găsim alta mai bună, nu ca asta.
Peste doi ani, a venit Otilia tăcută, supusă. Mama a zis: Asta-i fată ca lumea. Nu protestează. Când i-a născut lui Dănuț, Otilia parcă s-a topit, a rămas aproape invizibilă.
Eu mergeam doar de sărbători, tăceam la masă, ascultam cum mama povestea despre cât de deștept e Dănuț, cum Vasile a mai găsit un șantier. Eu plecam înainte de final, dădeam vina pe oboseală: N-ai ce face cu noi, tu ai viața ta. Viața mea apartament mic, lucru la Termodom, serate la televizor, rare întâlniri cu Maria la Fântâna.
Noaptea a fost grea. Cuvintele lui Vasile se roteau în minte: Rece, egoistă. Mereu ai fost geloasă.
Poate că am fost, la iubirea ce nu aveam voie să o cer.
Dimineața am primit mesaj de la mama: Am făcut plăcintă cu mere, ți-am adus și ție. Stai să mâncăm împreună. Am stat la masă. Plăcinta caldă, crusta rumenă. Gustul copilăriei dar nu al meu, mereu mă alegeam cu marginile rămase a doua zi.
Îți place?
Da, mama.
Atunci, gata, să semnezi actele pentru casa lui Dănuț.
Nu semnez.
Mama a încremenit, cana i-a tremurat.
Glumești?
Nu glumesc. Nu.
Dar cum? Fata mea… Eu unde să mă duc? Sunt bătrână!
Mama, ai pensia, prieteni, ai unde trăi. Ai făcut alegerea ta. Eu nu am ales nimic pentru mine niciodată.
Dar e casa de familie! Ce-s astea, împărțiri?
Totul a fost mereu pentru el. Iubirea, atenția, și casa.
Mama a pus cana atât de abrupt încât ceaiul a curs pe fața de masă.
Mă alungi?
Nu, doar nu te las să dispui de ce e al meu fără să mă întrebi.
Am crescut doi copii, nu unul, să fii recunoscătoare!
Pe Vasile l-ai crescut. Pe mine m-ai suportat.
Cum poți să spui așa ceva?!
Pentru că e adevărul. Și-l știi și tu.
A plecat, a lăsat plăcinta pe masă. Am strâns, am spălat vasele îndelung, am stat în tăcere.
Maria mi-a scris din nou. Am mers la magazin.
Măi, Ilinca, tu nu datorezi nimic nimănui. Mamele noastre știu să te facă să te simți vinovată. Dar e alegerea lor să aibă copii, e obligația lor să iubească fără preț. Ai fost respectată tu?
Am dat din cap. Am simțit că Maria are dreptate, dar mă și durea să accept.
Spune-i nu și trăiește pentru tine.
I-am spus.
Bravo ție atunci!
M-a îmbrățișat. Am plâns în tăcere, fără să mă vadă cineva.
Seara, Vasile m-a sunat blând:
Uite… să nu te superi, hai să rezolvăm ca lumea. Fără procese și scandaluri. Poate semnezi act de donație și gata, rămâne tot la familie. Nu te costă nimic.
Nu semnez, Vasile.
Cum așa?
Nu.
Nu te gândești la băiat? Faci rău copilului!
Nu iau nimănui nimic, toți rămâneți la fel.
Vocea lui a devenit tăioasă, mi-a aruncat vorbe grele și a închis.
A doua zi, la muncă, a trecut iarăși totul ca o apă stătută. La pauză, în parc, am primit SMS de la un număr necunoscut: Otilia aici. Pot veni să vorbim?
Seara, la șapte, Otilia a intrat timidă, cu ochii roșii, singură.
Vreau să plec, Ilinca. Vasile mă ține din frică. Nu pot lucra, nu decide nimic fără el. Mi-e teamă.
Am ascultat-o. Îmi vedeam și eu trecutul în ea.
Eu nu semnez, Otilia. Am dreptul să refuz.
Cred că ai dreptate… Dar mi-e frică. El nu mă iubește, mă ține din calcul.
Asta nu-i iubire. Să-i spui că vrei să lucrezi, să fii om. Altfel, rămâi doar o umbră în viața lui.
Ne-am luat rămas bun. Otilia a ieșit pe ușă tot aplecată.
A venit și vremea când mama mi-a scris târziu: Ilinca, mi-e frică. Vasile m-a bruscat, mă vrea afară.
I-am răspuns târziu, sec: Mami, nu pot rezolva eu problemele tale cu el. A insistat: Tu nu ai inimă, sunt mama ta! N-am mai deschis telefonul acea noapte.
A urmat o săptămână în care nu a dat nimeni niciun semn. Am mers prin oraș. Seara, am stat în casă uitându-mă la televizor. Grija roadea din mine. Sâmbăta dimineața, mama a bătut la ușă, udă leoarcă, cu geaca și actele în mână.
A intrat, a luat un scaun la masă. M-a întrebat cu voce moale dacă poate rămâne la mine doar cât găsește ceva.
Poți, i-am zis. Dar doar pe o perioadă scurtă.
Mulțumesc. Iartă-mă.
M-a privit cu lacrimi.
Pentru tot. Pentru că nu te-am iubit ca pe Vasile. Pentru că n-am văzut că și tu ești om.
M-am uitat la ea, bătrână și obosită. Pentru prima oară nu am mai văzut rivala, ci doar femeia mama, înfrântă.
Noaptea am auzit-o plângând în tăcere pe hol. Am lăsat-o cu ale ei. Nu m-am dus.
Dimineața, la masă, a întrebat încet:
O să mă ierți vreodată?
Am răspuns cinstit:
Nu știu, mama. Poate într-o zi, dar nu azi.
A urmat o vreme tăcută, mama s-a mutat în camera mică. Apoi, după câteva zile, mi-a spus:
Am găsit cameră, pe strada Mihai Eminescu. Plec săptămâna viitoare.
Ai grijă, să fii bine.
Tu mă urăști?
Nu, dar nu mai simt nimic.
Noaptea, a venit Vasile bătând la ușă, beat. A strigat la mamă, a vrut să intre, dar i-am spus că dacă nu pleacă, sun la poliție. Mama s-a ridicat în halat:
Nu vin acasă, Vasile. Nu mai pot.
Cum așa? Eu sunt fiul tău!
Dar nu mă respecți, nu mă iubești. M-ai folosit. Ajunge.
S-a uitat la noi cu ură, a ieșit trântind ușa.
O vreme, mama a trăit la mine. Apoi a plecat. Înainte să iasă pe ușă, mi-a zis:
Ești puternică, Ilinca.
Și tu, mama.
Am privit-o de pe hol cum se pierde pe scara blocului.
***
Viața a mers mai departe, dar eu am învățat un lucru: ești dator să trăiești și pentru tine. Nu ești obligat să sacrifici tot ce ai pentru unii care nu ți-au dat nici măcar căldura unei vorbe bune. Poate vine timpul să spui nu oricât ar durea. Uneori, e singurul drum ca să nu te pierzi pe tine.
