Am rămas însărcinată la 16 ani, pe când încă eram elevă la liceu. În satul nostru mic din Moldova, vestea a stârnit un adevărat scandal. Oamenii arătau cu degetul spre mine, iar părinții nu știau unde să se ascundă de rușine. Tatăl meu nici nu vroia să se uite la mine. Mai bine mureai, decât să ne faci o asemenea rușine! Du-te la bunica ta, nu mai pot suporta așa ceva, mi-a spus el.
Am plecat la bunica, în satul vecin, unde locuia la marginea satului într-o casă veche. Era frig și pustiu acolo, dar am răbdat. Cel mai greu mi-a fost în ultimele luni de sarcină: nimeni nu mă ajuta, nimeni nu avea grijă de mine. Când au început durerile nașterii, ambulanța abia a reușit să ajungă la timp. Totuși, am reușit să aduc pe lume un băiat și l-am crescut în casa bunicii.
Toți din jur îmi spuneau să-mi caut un soț, dar nu am vrut. Am muncit doar pentru copilul meu, Adrian. Când a crescut și a plecat la Chișinău la studii, m-am hotărât și eu să plec la muncă în Italia.
Până atunci nu am vrut să plec, nu puteam să-mi las copilul singur. Viața de acolo, comparată cu traiul nostru din sat, părea un adevărat rai. Îngrijeam de o bătrână care m-a tratat foarte bine. Primeam un salariu bun, iar uneori doamna mă recompensa cu câte 100200 de euro în plus, drept recunoștință. Cu banii aceștia, am reușit în câțiva ani să-i cumpăr lui Adrian o garsonieră în oraș și să-i asigur traiul.
Totuși, banii au început să-l schimbe pe Adrian a ajuns să nu-și mai viziteze nici bunica. Asta m-a durut, dar nu am încetat să-i trimit lunar câte 500 de euro, iar restul îi puneam deoparte pentru a-mi cumpăra eu, cândva, o locuință a mea. Nu voiam să mă întorc în vechea casă dărăpănată.
Au trecut câțiva ani, iar Adrian s-a căsătorit. Desigur, am plătit pentru nuntă și i-am ajutat cu tot ce le-a trebuit. Credeam că, în sfârșit, voi putea economisi pentru mine. Dar, în cinci ani, au apărut doi copii, iar când a izbucnit războiul, nora a rămas din nou însărcinată. Am continuat să-i susțin financiar. Cu toate acestea, am reușit să strâng 20.000 de euro pentru o locuință. O prietenă tocmai vindea o garsonieră renovată și am bătut palma cu ea să o cumpăr.
Vara asta am venit acasă să perfectez actele la notar, însă atunci Adrian mi-a dat o veste neașteptată.
Mamă, am vândut apartamentul și am cumpărat o casă. Am achitat primul avans, dar trebuie să dai banii pentru tranșa a doua.
Ce bani, Adrian?
18 mii de euro.
Cum adică? Eu voiam să-mi cumpăr locuință!
Mamă, nu se poate așa, gândește-te că nu putem trăi toți cinci într-o garsonieră. Mă bazam pe ajutorul tău.
Dar tu de ce nu ai pus bani deoparte? Și nici nu m-ai anunțat! Eu deja am vorbit cu prietena mea, nu pot renunța acum. Voi putea să vă ajut cu ceva mai târziu, dar nu pot da toată suma.
Ție nu-ți pasă de nepoții tăi? Cum să-i creștem acum?
Ba da, mi-a păsat mereu, de aceea v-am trimis lunar banii. Dacă îi puneați deoparte, ați fi strâns suma necesară.
În câțiva ani strângi oricum. La ce-ți trebuie acum o casă? Tot în Italia te întorci!
Dar dacă pățeșc ceva și trebuie să mă întorc de urgență acasă? Unde să stau atunci? Sau dacă mă îmbolnăvesc?
Mergi la sat, la bunica!
Atunci duceți-vă voi acolo cu tot cu copii!
Am hotărât că nu mai cedez și nu am dat banii. Nu-mi pot permite să pierd iarăși șansa la o locuință. Adrian s-a supărat și nu mai vorbește cu mine. Am auzit că a cerut bani de la oricine a putut. Dar oare eram obligată să-i dau iarăși toți banii câștigați cu greu? Până la urmă, viața m-a învățat că oricât ai încerca să le oferi copiilor totul, trebuie să ai grijă și de tine, pentru că sacrificiul fără măsură nu te crește în ochii nimănui, iar echilibrul și respectul trebuie să existe de ambele părți în familie.
