Jurnal, 14 octombrie
Aveam doar 16 ani când am aflat că sunt însărcinată. Încă mergeam la liceu pe atunci, iar vestea a căzut peste satul nostru din raionul Fălești ca un trăsnet. Toată lumea șușotea pe la colțuri, iar unii nici nu se sfiau să arate cu degetul pe stradă. Părinții mei erau copleșiți de rușine. Tata nu mă privea în ochi și mi-a zis, cu o voce care mi-a înghețat sângele în vene: Mai bine să nu te fi născut decât să ne faci de rușine! Du-te la bunica, să nu te mai văd!
Fără să răspund, mi-am luat câteva lucruri și m-am mutat la bunica din satul vecin, Pruteni, la marginea satului unde locuia singură într-o căsuță veche și destul de friguroasă, dar măcar acolo puteam să respir liniștită. N-a fost ușor niciodată, dar cel mai greu mi-a fost spre finalul sarcinii. Nimeni nu mi-a sărit în ajutor, nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Când m-au luat durerile, salvarea a venit cu greu, dar până la urmă, am trecut și peste asta. Am născut un băiețel frumos, pe care l-am numit Vlad.
Toți îmi spuneau că trebuie să mă mărit, dar nu-mi ardea de bărbați. Am muncit prin sat cât am putut, ca să pot să-i dau ceva fiului meu. Când Vlad a crescut și a plecat la Chișinău, la universitate, am hotărât și eu să merg la muncă peste hotare, să fac un ban în plus.
Nu am putut pleca până nu mi-a crescut copilul nu-l puteam lăsa singur. Dar, odată ajunsă în Italia, totul mi s-a părut altfel. Mă ocupam de o bătrână foarte bună, care mă respecta și uneori îmi dădea chiar 100 sau 200 de euro în plus, de mulțumire. Banii aceștia mi-au permis, după câțiva ani, să-i cumpăr lui Vlad o garsonieră în Bălți și să-l ajut să-și vadă de viață. Dar banii l-au schimbat. A început să nu-și mai viziteze nici măcar bunica, ceea ce m-a durut. Chiar și așa, i-am trimis lună de lună câte 500 de euro, iar restul îi puneam deoparte pentru o locuință doar a mea, hotărâtă fiind să nu mă mai întorc să locuiesc într-o dărăpănătură.
Anii au trecut, iar într-o zi, Vlad mi-a spus că vrea să se însoare. Am suportat toate cheltuielile de nuntă, am cumpărat tot ce era nevoie. Am sperat că așa o să pot strânge apoi bani pentru mine. Doar că în cinci ani s-au născut doi copii, iar când a început războiul de peste Ucraina, nora a rămas din nou însărcinată. Am continuat să-i ajut financiar cât am putut. Cu toate acestea, tot am reușit să adun 20.000 de euro pentru o locuință. O prietenă tocmai vindea o garsonieră cu reparație frumoasă și m-am înțeles să o cumpăr.
Vara asta am venit acasă să rezolv actele la notar. Dar Vlad m-a lăsat fără grai: Mamă, am vândut garsoniera și am luat avans pentru o casă! Ne mai trebuie încă 18.000 de euro pentru a plăti restul. Îmi dai banii, nu? M-am uitat la el și i-am explicat: Vlad, am strâns banii pentru mine, să-mi iau și eu o locuință după atâta muncă! Nu pot să-ți dau toată suma. El a ridicat vocea: Mamă, dar cum vrei să trăim cu trei copii într-o singură cameră? M-am bazat pe tine! Am încercat să-i fac să înțeleagă: De ce nu ai pus și tu deoparte? Ți-am trimis lunar 500 de euro cu puțină grijă, strângeai suma!
Discuția s-a aprins, am refuzat categoric să-i dau toți banii. În schimb, i-am spus că pot ajuta puțin, dacă e nevoie, dar nu tot. Vlad s-a supărat și nu mai vorbește cu mine de atunci. Am auzit că a împrumutat bani de unde a putut. Oare chiar era datoria mea să îi rezolv mereu toate problemele? Mi-am dat sufletul să-i fie bine, dar tot trebuie să pun piciorul în prag. Viața te învață că dacă nu ai grijă și de tine, nu va avea nimeni.
