— Mamă a zis că restaurantul e confirmat, — Sorina vorbea de parcă nu simțea tensiunea din vocea Elenei. — Și legat de bani… Tu și Andrei ați transferat totul?
Elena tăcu câteva secunde, încercând să-și aleagă cuvintele, dar Sorina continuă:
— Suma e mică, sincer, m-am gândit să adaug și din banii mei, dar știi, cu cheltuielile mele… E pentru mama, înțelegi.
— Stai puțin, — o întrerupse Elena, străduindu-se să rămână calmă. — Nu am vorbit despre asta. Andrei nu mi-a spus nimic.
— Ah, dar el uită mereu, — Sorina râse, de parcă era ceva banal. — I-am zis că de la voi ies cam patru mii. E normal pentru o astfel de ocazie, nu?
Vorbele sunau ca o hotărâre definitivă, iar orice obiecție părea ridicoolă. Elena strânse telefonul mai tare, simțind cum mânia crește.
— Patru mii de lei? — repetă ea încet, aproape șoptind.
— Da, și-am și negociat reducere! Include torturi, servire, vei vedea. Mama va fi încântată. Nu-ți face griji, am dat avansul. Andrei a zis că transferați voi.
Sorina închise, fără să aștepte un răspuns.
Elena rămase nemișcată, privind telefonul. Un nod îi strângea gâtul, iar în minte îi răsuna: «Iarăși jocul ăsta cu un singur jucător».
***
Seara, în bucătărie, aerul părea tensionat ca o coardă întinsă. Andrei deschise frigiderul, scoase o sticlă de suc și, fără să se uite la Elena, mormăi:
— Sorina zice că te-ai opus să dăm banii pentru restaurant.
Elena îngheță.
— Opus? Așa a spus? — Se ridică în picioare, încercând să-și stăpânească tonul. — Am refuzat oare? Nici măcar nu știam până nu m-a sunat și m-a pus față la faptul împlinit.
Andrei se întoarse, încruntându-se.
— Hai, nu pentru ea face. Mama nu-și sărbătorește în fiecare an aniversarea asta.
— Și nu contează că a «făcut» pe cheltuiala noastră? Patru mii, Andrei! — Elena se abținu să nu strige. — Patru mii de lei! E normal?
Andrei dădu din umeri, evitându-i privirea.
— E pentru mamă. Ce vrei? Sorina a organizat totul, e grozavă.
Elena pufni.
— Grozavă, desigur. Dar e ușor să fii grozavă când folosești banii altora. Și tu, Andrei, de ce ai acceptat așa ușor? Am discutat noi asta? Nu. Ea a decis, iar tu ai dat din cap.
— Lasă prostiile. — Andrei mâzgăli cu mâna și luă un pahar. — Ea face totul cu gândul bun.
— Pentru cine? Pentru noi? Pentru mamă? Sau pentru ea? — Elena ridică vocea, dar se stăpâni să nu-l trezească pe fiul lor. — Andrei, nu mai pot. Mereu: «dă, transferă, plătește». Apoi dispare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Tăcu, privind în pahar.
— Ce să-i fac? Așa e ea. Vrei, vorbește-i tu.
— Am făcut-o, — răspunse Elena sec. — Și știi ce mi-a spus? Că e obligația noastră.
— Ce ai vrut? Ea se zbate singură. Poate viața ei e mai grea decât a noastră.
— Se zbate?! — Elena nu-și mai putu stăpâni mânia. — Andrei, ea profită de toată lumea! Iar tu o ajuți!
Discuția ajunse într-un punct mort. Andrei dădu din umeri, bolborosi ceva neclar și ieși, lăsând-o singură.
***
Dimineața următoare începu cu un apel neașteptat. Elena răspunse fără chef.
— Elenă, bună! Ești ocupată? — Sorina părea inexplicabil veselă.
— Spune, — răspunse Elena rece, așteptându-se la o nouă «afacere».
— Uite, am nevoie de ajutor. Am început un proiect mic cu o vecină. Un magazin online, știi cum e acum. Trebuie să plătesc ceva, dar sunt la zero. Mă gândeam să-mi dai cardul tău. Temporar, două zile maxim.
Elena amuți, încercând să digere cererea.
— Sorina, — vocea ei deveni fermă, — serios? Cardul meu?
— Da! Ce mare lucru? Știi că sunt responsabilă. Calculez tot, restitui, nu cheltui aiurea.
— Nu. Nu se discută.
Liniștea se lăsă la celălalt capăt.
— Nu înțeleg, — vocea Sorinei păru șovăielnică. — E doar un card. De ce refuzi?
— Sorina, pentru că-mi pasă de liniștea mea. Și de cardul meu.
— Elenă, nu ai încredere în mine? — Sorina păru jignită, dar tonul ei era un nou manevră. — Suntem familie.
Elena se abținu să nu spună ce gândea.
— Sorina, să încheiem aici. Am treabă.
Închise, simțind simultan ușurare și furie. Sorina depășise orice limită.
Seara, când Andrei se întoarse de la muncă, Elena știa că discuția va fi tensionată.
— Andrei, — începu ea calm, — sora ta a sunat iar.
El își scoase pantofii, evitând să se uite la ea.
— Și?
— A cerut cardul. Pe al meu. Pentru proiectul ei.
Andrei se opri, privind-o surprins.
— Ce i-ai răspuns?
— Că nu, bineînțeles.
— De ce n-ai putut să o ajuți? — izbucni el. — E Sorina.
Elena inspiră adânc, încercând să nu explodeze.
— Andrei, în familia voastră nu înțelegeți diferența dintre rugăminte și obrăznicie? Nu poate să se descurce singură?
— Elena, n-a cerut milioane. Tu mereu să complici.
Elena îl privi incredulă.
— Eu complic? Chiar crezi că putem continua așa?
Andrei tăcu, apoi mormăi:
— Avea nevoie de ajutor, atât.
— Da, și apoi dispare, iar noi rămânem cu consecințele.
El dădu din mână și ieși din bucătărie.
Elena rămase la masă, simțind cum ceva se sfărâmă în ea. Nu mai putea tolera. Sorina nu doar se amesteca în viața lor — o distrugea.
Toată seara, Elena plănui cum să pună capăt. În mintea ei se contura o idee: calmă, logică și definitivă.
***
Săptămâna următoare, familia lui Andrei se adună la o masă comună. Aproape toți erau prezenți: bunici, unchii, mătușile, verișorii. Sorina, ca întotdeauna, era centrul atenției. Povestea cu voce tare cum «investește în viitor». Elena o urmărea cu un calm impasibil.
Andrei stătea lângă ea, agitat, parcă simțind că urmează ceva neplăcut.
— Uite, — continua Sorina către toți, — eu și o vecină lansăm un proiect mișto. Totul pe banii noștri, ne străduim, știți cum e acum.
Elena tuși pentru a atrage atenția.
— Sorina, nu cumva în proiectul tău încerci să folosești banii altora?
Toți tacură. Sorina nu înțelese imediat că era vorba despre ea.
— Ce vrei să spui? — vocea ei sună forțat.
— Mi-ai cerut cardul pentru «cheltuieli temporare». Și înainte, Andrei ți-a dat bani pentru reparația mașinii. Apropo, i-ai returnat?
Sorina se înroși.
— Alea sunt fleacuri. De ce să aduci așa ceva aici?
Elena nu cedă.
— Nu sunt fleacuri când încerci să trăiești pe seama altora.
— Nu înțeleg de ce ești așa rea, — Sorina încercă să zâmbească, dar păru nesigură. — Suntem familie.
— Familie? — Elena ridică din sprâncene. — Asta nu e familie, Sorina. Familie nu înseamnă să iei și să nu dai înapoi, apoi să te superi când ți se refuză.
Toți tăcură. Andrei încercă să vorbească, dar Elena îl opri.
— Nu, Andrei. Gata cu acoperit-o. Am irosit destui bani și nervi pentru ea. Acum să explice de ce avea nevoie de cardul meu.
Sorina sări în picioare, strângând pumnii.
— Pur și simplu mi-ești geloasă, Elenă! Eu mă străduiesc pentru toți, iar tu numai numeri bănuții.
— Gelioasă? — Elena râse sarcastic. — Că înșeli pe toată lumea? Nu mă face să râd.
Sorina trânti palma în masă și fugi din cameră.
Andrei se ridică, privind-o pe Elena cu durere.
— De ce ai făcut asta? E sora mea.
— Și tu de ce-i permiți totul? — Elena îi întoarse privirea.
El nu spuse nimic, doar clătină din cap și o urmă pe Sorina.
Elena înțelese că obiectivul fusese atins: adevărul ieșise la iveală. Dar nu semăna cu o victorie, ci cu o înfrângere. Ceilalți tăceau, evitându-i privirea.
Seara, Andrei nu se întoarse acasă. Trimise un mesaj scurt: «Am nevoie de timp să mă gândesc».
Elena stătea pe canapea. Știa că făcuse ce era corect, dar ceva dinăuntru refuza să recunoască asta ca succes.
