„Mi-am promis: dacă mama nu va mai fi, voi pleca după ea…
Aveam doar câțiva ani când am auzit pentru prima dată cuvântul „încercare”. Atunci nu am înțeles ce înseamnă, dar acum, la 44 de ani, pot spune cu certitudine: întreaga mea viață este un șir de încercări, una mai grea decât alta. Și dacă nu ar fi fost mama, m-aș fi predat demult. Fără ea, nu sunt nimic. Așa că am luat o decizie care ar putea părea nebunie, dar este a mea: dacă ea nu va mai fi, nici eu nu voi mai fi.
Mă numesc Silvia. Când m-am născut, medicii nu le-au dat părinților mei nicio speranță. O formă rară de artrită sistemică care îmi va anchiloza articulațiile din ce în ce mai mult cu fiecare an, răpindu-mi libertatea de mișcare, abilitățile și speranțele. Aveam trei ani când mi-am dat seama că sunt diferită de ceilalți. Alți copii reușeau să alerge, să sară, să urce pe tobogane. Eu stăteam pe bancă și îi priveam. Uneori încercam să mă ridic — durerea mă străpungea până la lacrimi.
Părinții mei au renunțat la ideea de a avea al doilea copil. Toată viața lor mi-au dedicat-o mie. Tata, un matematician strălucit, a părăsit știința și a început să accepte orice fel de muncă pentru ca eu și mama să nu ducem lipsă de nimic. Muncea douăzeci de ore pe zi pentru a ne cumpăra două apartamente, unul pentru închiriat și în celălalt să locuim. A construit o casă de vacanță, a devenit co-proprietar al unei firme împreună cu fratele său – totul pentru a-mi asigura viitorul.
A plecat când aveam douăzeci de ani. Mama a rămas. Unică. Puternică. Neînfrântă. O femeie frumoasă care nu s-a plâns niciodată. Dimineața — exerciții, apoi mic dejun, tratamente, perfuzii, bandaje, vizite la medici, traduceri, întâlniri, apeluri, consultări — ea este alături de mine în toate. Nu pentru faimă, nu pentru că trebuie, ci pentru că ea mă iubește.
Am studiat acasă. Apoi am învățat engleză, germană, italiană și franceză. Lucrez ca traducător. Online. Uneori sunt invitată la seminarii — și mama este mereu alături de mine. Noi două suntem un tot. Ea nu e doar mama mea, este universul meu.
Da, mă doare. Da, fiecare mișcare este un efort. Da, nu voi avea niciodată copii. Nu mă voi căsători. Nu voi interpreta Chopin. Nu voi deveni medic, așa cum visam. Dar trăiesc. Pentru că mama trăiește.
Nu vorbim niciodată despre viitor. Acesta este pactul nostru tăcut. Știu că într-o zi va pleca. Așa este viața. Și știu că verișoara mea, Ana, va trebui să aibă grijă de mine – mama a discutat totul cu ea, a făcut actele, testamentul, apartamentul. Am aflat întâmplător despre asta. Dar nu le-am spus nimic. Pentru că dacă le-aș fi spus, ar fi trebuit să spun adevărul. Iar adevărul este: nu vreau să trăiesc fără mama.
Nu mă tem de durere. Nu mă tem de singurătate. Mă tem de golul care va veni cu ultimul ei răsuflu. Atunci îmi voi face și eu alegerea. Există multe modalități de a pleca demn — fără milă, fără țipete, fără dramă.
Dar cât timp mama este aici — voi trăi. Pentru ea. Pentru zâmbetul ei. Pentru ca în fiecare dimineață să știe: sunt încă aici. Și în asta constă tot sensul.”
