Am plecat într-o excursie în România cu un grup de pensionari, convinsă că nu mă așteaptă nimic ieșit din comun câteva zile de vizitat, niște poze pentru album și mici suveniruri pentru nepoți. Singurătatea mi se cuibărise în suflet de ani buni, și speram doar să mă rup puțin de monotonia care pusese stăpânire pe viața mea.
Credeam că Bucureștiul, Sighișoara sau Brașovul vor fi pentru mine doar bifă pe listă, dar la umbra Arcului de Triumf, am cunoscut un bărbat care m-a făcut să mă simt din nou tânără.
Stăteam atunci sub arcadele monumentului, impresionată de măreția construcției. Ghidul povestea ceva despre istoria palatului, dar eu mă rătăcisem deja în gânduri. Atunci, cineva lângă mine a glumit: Oare Decebal și Traian se plângeau și ei de caniculă, ca noi acum?
M-am întors și l-am văzut înalt, grizonat, cu un zâmbet în care era ceva familiar și totuși proaspăt. Purta o cămașă simplă și o pălărie de soare, dar privirea lui spunea că nu există decât noi doi acolo.
Am început să vorbim. Avea numele Mihai, era văduv, pensionar de câțiva ani. Venise singur fiindcă, după cum a spus, nu mai voiam să aștept momentul perfect ca să descopăr Bucureștiul.
Conversația a curs firesc, presărată cu râsete, ca între vechi prieteni. La terasa de lângă Arcul de Triumf am băut împreună o cafea, schimbând impresii, iar eu am descoperit, surprinsă, că nu mai întâlnisem demult pe cineva care să mă asculte așa atent.
Zilele următoare au căpătat altă culoare. Stăteam împreună în autocar, luam masa de prânz unul lângă altul, ne pierdeam și ne regăseam în mulțime doar din priviri. Era ceva inocent, dar și palpitant în această apropiere.
Seara, la hotel, pe când ceilalți jucau cărți sau priveau televizorul, noi rămâneam pe balcon, admirând luminile orașului și vorbind despre orice: despre copii, amintiri, despre cum e să simți, pe neașteptate, cum inima bate iar ca un clopoțel.
Mă simțeam ca o adolescentă. Am început să mă aranjez, să folosesc ruj, să zâmbesc mai larg. Colegele de grup mă priveau cu blândețe (unele, cu puțină invidie). Simțeam că recuperez o parte din mine pierdută în ani de oboseală și singurătate.
Totuși, cu cât excursia se apropia de final, cu atât mai mult mă apăsa întrebarea: ce va fi mai departe? El locuia la sute de kilometri depărtare. Avea viața lui, eu pe a mea. Am împărțit doar săptămâna asta ruptă din realitate. E deajuns să sper la mai mult?
În ultima zi, am mers pe jos împreună, departe de grup. Am stat pe treptele vechi din Piața Sfatului din Brașov, mâncând înghețată și păstrând tăcerea. Apoi, la un moment dat, mi-a spus: Știi de multă vreme n-am mai trăit așa bine ca acum. Dar mi-e teamă că, odată ajunși acasă, totul se va risipi. Tu ai viața ta, eu pe a mea. Poate că totul rămâne o poveste de concediu
N-am știut ce să răspund. În sufletul meu se luptau două dorințe: să cred că este începutul a ceva adevărat și să mă tem că e doar un foc de paie care se va stinge pe drumul spre casă.
La despărțire, la gară, ne-am îmbrățișat prelung, mai mult decât ar fi fost potrivit, cu o privire care spunea și adio, și promisiune. Ne-am notat numerele de telefon, dar niciunul nu a rostit cu voce tare: Hai să ne mai vedem.
Astăzi, de câte ori îmi amintesc de excursie, nu știu ce să cred. Pentru mine a fost ca un vis intens, frumos, dar atât de fragil. Poate Mihai a avut dreptate, că totul a fost o iluzie. Sau, poate, e o dovadă de lașitate să nu încerc să văd dacă destinul mi-a dat o nouă șansă.
Și mă întreb: merită să riști liniștea la care ai lucrat o viață pentru o stare care te ia prin surprindere? A fost doar o aventură sub cerul românesc sau poate începutul unei noi povești? Căci inima bate mai tare numai la gândul lui, în timp ce rațiunea îmi șoptește că e o nebunie.
Poate tocmai de aceea povestesc această întâmplare ca să întreb pe alții: după cincizeci, șaizeci de ani, sau și mai târziu, ai dreptul să te deschizi spre ceva nou? Să păstrezi totul doar ca amintire frumoasă și sigură sau să ai curajul de a vedea unde te pot duce aceste sentimente cu adevărat?
