Joi, 12 octombrie
Am plecat într-o excursie în România cu un grup de pensionari. Nu mă așteptam la nimic ieșit din comun doar vreo câteva zile de vizitat orașe, niște fotografii pentru album și suveniruri pentru nepoți. Simțeam nevoia să mă detașez de rutina zilnică, dar mai ales de singurătatea care mă tot apăsa în ultimii ani.
Am crezut că București, Brașov sau Sibiu vor fi doar alte destinații bifate pe lista de excursii. Dar la umbra Castelului Bran am întâlnit un bărbat care m-a făcut să mă simt din nou tânăr.
Stăteam sub arcadele castelului, uimit de măreția construcției, în timp ce ghidul povestea ceva despre legende și domnitori. Eu însă, visam cu ochii deschiși. Atunci, cineva de lângă mine a glumit: Mă întreb dacă și pe timpul lui Vlad Țepeș oamenii se plângeau de căldura asta așa cum o facem noi acum.
M-am întors și l-am văzut: înalt, cu părul încărunțit, având un zâmbet ce-mi părea atât de cunoscut dar proaspăt. Purta o cămașă simplă și o pălărie de soare, însă se uita la mine de parcă eram doar noi doi acolo.
Am început să vorbim. El se numea Doru, văduv, pensionar și el. Venise singur, după cum a spus, pentru că n-a mai vrut să aștepte momentul perfect ca să vadă frumusețile țării.
Conversația cu el curgea firesc, plină de voie bună, de parcă ne știam de-o viață. Sub zidurile castelului, am băut amândoi o cafea, împărtășindu-ne impresiile, iar eu am realizat că de mult nu mă mai ascultase cineva cu atâta interes.
Următoarele zile ale excursiei au căpătat altă valoare. Stăteam mereu unul lângă celălalt în autocar, luam masa împreună, ne rătăceam prin mulțimea de turiști și ne regăseam din priviri. Era ceva inocent, dar totodată palpitant în fiecare clipă petrecută împreună.
Seara, la hotel, când grupul se distra la remi sau privea știrile la televizor, noi stăteam pe balcon, priveam luminile orașului și vorbeam despre orice despre copii, despre trecut, despre cum e să simți, dintr-odată, că inima îți bate iar ca pe vremuri.
Parcă întineream pe zi ce trecea. Am început să mă îmbrac mai frumos, să zâmbesc și să râd mai mult. Colegele din grup mă priveau cu zâmbet unele cu înțelegere, altele ușor invidioase. Eu simțeam însă că mă regăsesc pe mine însumi, partea aceea pe care aproape o uitasem, îngropată sub monotonia anilor.
Dar, pe măsură ce excursia se apropia de final, m-am întrebat tot mai des: ce urmează? El locuia la sute de kilometri de mine. Avea lumea lui, eu o aveam pe a mea. Ne lega această săptămână, unică, ca ruptă din realitate. Să fie oare de-ajuns ca să sper la mai mult?
În ultima zi, am ieșit amândoi la plimbare prin Sibiu, fără grup. Am mâncat înghețată stând pe treptele Bisericii Evanghelice și am tăcut mult timp. La sfârșit, mi-a spus: Știi n-am mai fost atât de fericit de mult. Dar mi-e teamă că, odată ce ne-ntoarcem acasă, totul se va risipi. Tu ai viața ta, eu pe a mea. Poate a fost doar o iluzie de vacanță
N-am știut ce să zic. În mine se băteau două dorințe: să cred că s-ar putea naște ceva autentic din această poveste și, pe de altă parte, să mă tem că totul va rămâne doar o amintire frumoasă, pierdută după ultima noastră zi.
Ne-am despărțit la aeroportul Otopeni. O îmbrățișare mai lungă decât ar fi fost potrivit, o privire în care era și rămas bun, și promisiunea că nu ne vom uita. Am schimbat numerele de telefon, dar niciunul n-a avut curaj să spună: Hai să ne vedem iar.
Azi, când rememorez acea excursie, nici nu știu ce să cred. A fost ca un vis intens, frumos, dar fragil. Poate că Doru a avut dreptate a fost doar o iluzie, sau poate că aș da dovadă de lașitate dacă nu aș încerca să văd ce poate fi cu adevărat.
Și mă întreb singur merită să riști liniștea câștigată cu greu pentru o pasiune năvalnică apărută așa, pe neașteptate? Să rămână totul o amintire dragă și sigură sau să am curajul să văd unde m-ar putea duce acest imbold? Căci inima încă tresaltă la gândul lui, iar mintea șoptește că ar putea fi o nebunie.
Poate de aceea am scris aceste rânduri ca să mă întreb, dar și să întreb pe oricine citește: oare, după 50, 60 sau chiar mai târziu, avem dreptul să pornim din nou pe alt drum? Să păstrăm trecutul într-o cutie de amintiri sau să ne dăm voie să trăim din nou cu adevărat?
Din această poveste am învățat că, indiferent de vârstă, este nevoie doar de un pic de curaj ca sa lași viața să te surprindă din nou.
