M-am dus pe o excursie în România cu un grup de pensionari, știi cum este nu aveam așteptări mari, voiam doar câteva zile de relaxare, niște poze pentru album, suveniruri pentru nepoți. În ultimii ani singurătatea m-a apăsat, așa că simțeam nevoia să ies din ritmul monoton de acasă.
Mă gândeam că orașe ca București, Brașov sau Sibiu nu or să fie decât niște puncte bifate într-un program turistic. Dar, sub umbra Arcului de Triumf, am întâlnit un bărbat care mi-a făcut inima să bată iar ca pe vremuri.
Stăteam atunci la baza monumentului, ancorată în frumusețea lui impozantă. Ghidul povestea despre istorie și glorie, dar mintea mea rătăcea departe. Și atunci, de lângă mine, aud un glas glumeț: Oare soldații care treceau pe aici se plângeau de căldură ca noi?
M-am întors și l-am văzut înalt, cu părul grizonat, cu un zâmbet care avea ceva cunoscut, dar și misterios. Purta o cămașă lejeră, pălărie de soare și m-a privit de parcă în tot Parcul Herăstrău doar noi doi existam.
Am început să vorbim. Îl chema Mircea, era văduv și, la fel ca mine, pensionar de câțiva ani. Venise singur, spunând că nu mai voia să tot aștepte momentul perfect ca să viziteze Bucureștiul.
Discuția cu el curgea ușor, era plină de râsete, parcă ne știam de o viață. La o terasă din fața Arcului de Triumf am băut împreună câte o cafea și am schimbat impresii, iar eu mi-am dat seama, pe neașteptate, că nimeni nu mă mai ascultase așa atent de multă vreme.
Zilele următoare de excursie s-au simțit altfel. Sedeam împreună în autocar, mâncam la aceeași masă, ne strecuram prin aglomerația turiștilor și mereu privirile ni se intersectau. Era o inocență în tot ce făceam, dar și o emoție ce nu-mi mai dăduse târcoale de ani buni.
Seara, când ceilalți jucau cărți ori se uitau la televizor în hotel, noi stăteam pe balcon, cu vedere spre luminile Bucureștiului, și vorbeam despre orice despre copii, viață, trecut, și senzația ciudată că inima te poate lua pe sus după atâta timp.
Mă simțeam ca la 20 de ani. Începusem să-mi pun rochia preferată, să mă machiez, să râd mai mult. Colegele din grup mă priveau cu zâmbete unele cu bucurie, altele cu puțină invidie. Simțeam că regăsesc acea parte din mine pe care o ignorasem de ani întregi, scufundată în obișnuință și singurătate.
Cu cât excursia se apropia de final, cu atât mai puternică apărea întrebarea: și acum ce urmează? El locuia la sute de kilometri de casa mea. Viața lui era acolo, a mea aici. Ne unea doar săptămâna asta, ieșită în afara cotidianului. E suficient să speri la mai mult?
În ultima zi ne-am plimbat doar noi doi prin București, fără grup. Am stat pe treptele de la Ateneul Român, am mâncat înghețată și tăcerea dintre noi era plină de sensuri. La un moment dat mi-a spus: Știi n-am mai simțit de mult așa ceva. Mi-e teamă că, după ce plecăm acasă, totul se stinge. Tu cu drumul tău, eu cu drumul meu poate a fost numai o iluzie de vacanță.
Nu știam ce să-i răspund. Eram împărțită între dorința să cred că e începutul a ceva adevărat și frica să nu fie doar o pasiune trecătoare, un foc de paie stins la primul tren spre casă.
Ne-am despărțit la Gara de Nord. O îmbrățișare mai lungă decât ar fi trebuit, o privire în care era și rămas-bun, și promisiune. Ne-am notat numerele de telefon, dar niciunul n-a rostit clar: Hai să ne revedem.
Și azi, când mă gândesc la excursia asta, nu știu ce să cred. Parcă a fost vis frumos, intens, fragil. Poate că Mircea avea dreptate, poate a fost doar o iluzie. Sau poate ar fi o lașitate să nu văd dacă viața chiar mi-a dat o a doua șansă.
Și mă întreb: merită să riști rutina tihnită pentru un sentiment care m-a luat prin surprindere? A fost doar o aventură sub cerul românesc, sau e începutul unei povești despre care încă nu știu nimic? Pentru că inima îmi bate mai repede numai când mă gândesc la el, chiar dacă mintea-mi șoptește că-i nebunie.
Poate de asta îți și spun toată povestea, ca să întreb și eu pe alții: după 50, după 60, sau și mai târziu, avem voie să deschidem sufletul pentru ceva nou? Sau ar trebui să păstrăm doar amintirea, ca pe o bijuterie în cutia cu amintiri, fără să riscăm? Tu ce-ai face?
