ÎMI AM PIERDUT DESTINUL
Se spune că să cauți iubirea la locul de muncă nu e ceva serios. Nici nu o căutam. Ea m-a găsit pe mine. Și nu în postura unui coleg galant cu o cană de cafea și cravată, ci sub forma unui bărbat tăcut într-un „Mazda” negru, așteptând la coadă pentru combustibil. Eu lucram la benzinărie.
La început doar se uita tăcut. Apoi a început să îmi zâmbească. Și după un timp, părea că și-a învățat programul meu și venea doar când eram de serviciu. Mă chema Ileana. Aveam 33 de ani. Eram o adevărată rebelă: blondă platinată, zburdalnică, directă, cu personalitatea șlefuită într-un colectiv predominant masculin. Iar el… era cu totul altfel. Avea 42 de ani, cu ochi de culoarea cerului de februarie, umeri ce păreau că ar putea doborî ziduri. Și zâmbetul… Cald, liniștit, puțin copilăresc.
El se numea Costin. Locuia într-o casă lângă benzinărie, împreună cu fiul său și un câine pe nume Roki. Fiul era dintr-o căsnicie anterioară. Soția i-a părăsit pe amândoi. El nu lucra. Era rentier — primea bani din chiria celor patru apartamente moștenite de la bunica lui și trăia pur și simplu. Călătorea, se plimba, se odihnea.
Apoi, într-o zi, a venit la pompă și mi-a spus: „Hai să îți arăt un oraș de care te vei îndrăgosti”. A urmat alt oraș. Și încă unul. Beam bere în cafenele semivacante, mergeam la hoteluri de pe litoral în afara sezonului, dormeam pe fundalul zgomotului valurilor, ne plimbam prin piețele din București și Brașov, ascultam jazz la Chișinău.
M-am îndrăgostit. M-am pierdut complet în el. Eu, cea care întotdeauna m-a păstrat liberă și nu am crezut în convenții, deja după trei luni locuiam la el. Nu am oficializat nimic, eram doar împreună.
La început vorbeam despre un copil. Visam. Îmi imaginam cum ne vom plimba în trei: eu, el și micuțul. Dar Costin a fost categoric. A spus că a trecut deja prin experiența paternității și nu dorește o a doua oară. Și, în principal, că copiii împiedică libertatea.
„Nu ai să poți zbura la Tbilisi în weekend cu burtica, Ileana, și apoi cu căruciorul pe trotuar. Asta nu va fi viață, ci captivitate”. Vorbea atât de calm, sigur pe el, încât eu, ca și cum aș fi fost hipnotizată, am început să mă tem de viitorul copil.
Așa au trecut anii. Am devenit servitoarea peroxidată a vieții lui fără griji. Găteam, călcam, îi cumpăram brânzeturile preferate, râdeam unde trebuia, iar el… el tot mai mult se uita la fotbal, răsfoia leneș ziarul și îmi spunea că sunt „cea potrivită”.
Fiul lui a crescut. La început m-a disprețuit. Apoi a început să mă privească cu interes. Iar apoi a adus acasă o fată — exact cum eram eu acum șase ani. Tânără, sclipitoare, blondă. Rămânea peste noapte la noi, râdea de glumele mele, mă numea „Ileană”.
O priveam și înțelegeam totul. Voiam să strig: „Fugi! Nu-ți rata viața ca mine! Nu te pierde, nu-ți pierde vocea, nu-ți abandona visele. Încă poți schimba totul!”
Iar eu? Eu deja nu mai cred. Am 39 de ani. Nu am copii. Am renunțat la muncă, am pierdut prieteni, mi-am pierdut părinții. Am rămas doar eu, Costin, Roki și dragostea ruginită care de mult a devenit ceva asemeni unei obișnuințe.
El încă nu lucrează. Încă strânge chiria de la apartamente, încă bea bere în fiecare seară. Iar eu, tot așa, pun în fața lui o farfurie cu salată și aștept. Aștept să simt din nou că nu e totul pierdut. Dar e o amăgire.
Uneori, noaptea, în timp ce el doarme, ies pe balcon și privesc cerul. Și mi se pare că, dacă îți dorești cu adevărat, poți schimba totul. Dar e târziu. Prea târziu.
