Voluntara Ana ridică ochii de pe registrul de înscrieri și se uită fix la vizitatoare. În trei ani de muncă la adăpostul „Prietenul” auzise tot felul de cereri. Cereau căței mici, cereau blânzi, cereau „care să nu năpârlească” și „să se înțeleagă cu copiii”. Un bărbat ceruse un câine „cu ochi triști, pentru ședință foto”. Dar așa, era prima dată.
– Am nevoie de un câine foarte bătrân, spuse femeia.
– Cât de bătrân? întrebă Ana, precaut.
– Cel mai bătrân pe care-l aveți. Zece, doisprezece ani. Cu cât mai bătrân, cu atât mai bine.
Femeia stătea la ghișeu și ținea în mâini o geantă de pânză. Nu prea înaltă, uscățivă, vreo șaizeci și ceva de ani. Părul strâns la spate într-un coc strâns din care scăpase o șuviță. În picioare – adidași uzați cu murdărie înfiptă în talpă, pe umeri – o geacă kaki, decolorată pe cusături. Fața liniștită, fără zâmbet, dar și fără încordare. O față obișnuită de om care știe exact de ce a venit.
– Stați o clipă, verific la doamna Maria, spuse Ana și intră în camera de serviciu.
Doamna Maria, directoarea adăpostului, tăia pâine pentru hrănirea de seară. Cuțitul lovea placa de tăiat ritmic, ca un metronom. Pe masă lângă ea era o oală cu terci rece și o grămadă de castroane de aluminiu.
– O femeie acolo. Cere cel mai bătrân câine.
Doamna Maria opri cuțitul.
– Cel mai bătrân?
– Da. Spune că, cu cât mai bătrân, cu atât mai bine.
– Ciudat. Cheam-o.
* * *
Femeia se numea Rodica Ene. Se așeză pe scaun în biroul directoarei, își puse geanta pe genunchi și împreună degetele. Mâinile îi erau uscate, vânjoase, cu unghii scurte și crăpături mici pe articulații. Mâini de om care muncește mult cu ele – spală, curăță, sapă, vindecă.
– Doamnă Rodica, înțelegeți că un câine bătrân necesită îngrijire specială? – Doamna Maria vorbea blând, dar în voce se simțea o reținere. – Cheltuieli veterinare, hrană specială, adesea boli cronice. Articulațiile, rinichii, inima. Nu e ușor și nici ieftin.
– Înțeleg.
– Aveți experiență cu animalele?
– Da.
– Spuneți-mi, vă rog.
Rodica Ene tăcu o clipă. Se uită pe geam, unde se vedeau cuștile și o bucată de gard cu vopsea verde cojită. Undeva, dincolo de cuști, băzâia șoseaua.
– Acum am acasă pe Graf. Are paisprezece ani. Metis de labrador cu ceva zbârlit. L-am luat dintr-un adăpost din Brașov acum doi ani. Urma să fie eutanasiat pentru că are artrită la picioarele din spate și nimeni nu-l lua. Înainte de Graf a fost Mitică, metis, orb la ambii ochi. Cataractă înaintată. L-am luat când avea unsprezece ani. A stat la mine un an și jumătate. Înainte de Mitică – Naida, o ciobănească bătrână cu displazie de șold. Naida a fost cu mine opt luni.
Le enumera calm, fără patos, ca și cum ar fi citit o listă de cumpărături. Dar fiecare nume îl rostea puțin mai încet decât restul cuvintelor. Ca și cum fiecăruia îi dădea o secundă în plus de prezență.
Doamna Maria lăsă pixul și își scoase ochelarii.
– Așadar, luați intenționat câini bătrâni?
– Da.
– Pot să întreb – de ce?
Rodica Ene o privi drept. Ochii căprui, liniștiți, fără sfidare și fără explicație.
– Pentru că nimeni altcineva nu-i mai ia. Toți vor pui. Sau câini tineri, maxim până la trei ani. Dar un câine bătrân stă în cușcă și așteaptă. Și nu înțelege de ce. Toată viața a iubit pe cineva, a dormit la picioarele cuiva, a întâmpinat la ușă. Și apoi a ajuns aici. Stăpânul a murit, sau s-a mutat, sau pur și simplu a decis că e de-ajuns. Și lui i-au mai rămas poate un an, poate doi. Nu vreau ca anul acesta să-l petreacă pe podeaua de beton.
În birou se făcu liniște. Se auzea din spate cum lătra un câine – surd, ritmic, fără furie. Doar din dor.
– Haideți, spuse doamna Maria și se ridică. – Să vă arăt ceva.
Cuștile erau pe două rânduri, acoperite cu tablă. Mirosea a câine, a nutreț combinat și a clor cu care spălau podeaua dimineața. Sub picioare plescăiau bălți – noaptea plouase, iar apa se strângea în urmele lăsate de roaba cu care cărau mâncare.
Câinii întâmpinau diferit. Cei tineri se repezeau la grilaj, scheunau, săreau, își băgau botul între bare. Un câine slab cu coada ciuntită stătea tăcut și bătea cu laba din față în metal, ritmic, insistent, ca și cum ar fi bătut la o ușă închisă.
Rodica Ene mergea și se uita. Nu se oprea la cei tineri. Nici măcar nu încetinea pasul.
Doamna Maria se opri la penultima cușcă.
– Uitați. Dorina. Are treisprezece ani. Adusă acum o lună. Stăpânul a murit, fiica a zis – „nu vrem, copilul are alergie”. Au lăsat-o pe coridorul adăpostului într-o cutie de la televizor.
Dorina zăcea într-un colț pe o bucată de carton. Mare, roșcat-maro, cu fălcile lăsate și ochii tulburi. Urechi atârnate, cu pete roșcate. Botul cărunt – tot, de la nas la frunte, ca presărat cu făină. Picioarele din spate întinse greoi, într-un unghi, și se vedea că i-ar fi greu să se ridice. Lângă ea, un castron cu apă neatinsă.
Rodica Ene se apropie de grilaj și se ghemui.
– Dorina.
Câinele ridică capul. Nu se sculă. Doar ridică și se uită. Ochii umezi, obosiți, cu albul roșcat. Coada se mișcă o dată, greu, cu efort, și apoi rămase nemișcată.
– Are probleme cu rinichii, spuse doamna Maria încet. – Și cu inima. Cardiomiopatie. Veterinarul spune – un an, poate un an și jumătate. Și atunci – cu îngrijire bună și medicamente constante.
Rodica Ene nu se întoarse. Se uita la Dorina, iar Dorina se uita la ea. Apoi câinele, încet, cu un efort vizibil, se ridică pe labele din față, trase după ea picioarele din spate și făcu trei pași până la grilaj. Își lipi nasul de bare. Nasul era cald și uscat.
Rodica Ene își vârî degetele printre bare și mângâie Dorina de-a lungul botului, de la nas spre frunte, încet, cum mângâi un copil adormit. Câinele închise ochii.
– O iau, spuse Rodica Ene.
Hârtiile durează o jumătate de oră. Ana completa actele, punea ștampile și se uita pe geam la Rodica Ene, care stătea pe o bancă în curte și ținea Dorina în lesă. Câinele se lipise cu burta de piciorul ei și nu se mișca. Doar nasul i se mișca – mirosea genunchiul, marginea gecii, șireturile de la adidași, degetele mâinii care-i stătea pe spinare.
– Doamnă Maria, șopti Ana. – Ea e sigur normală? Femeia asta?
Doamna Maria se duse la geam și privi în curte.
– Normală, Anuțo. Mai mult decât normală.
– Dar de ce ia câini bătrâni? Ei… păi, mor curând. Doare mereu. Te obișnuiești, și apoi – gata.
Doamna Maria tăcu. Își încrucișă brațele pe piept. Apoi spuse, fără să se desprindă de geam:
– Știi, eu lucrez de douăzeci de ani în adăpost. Am văzut sute de oameni. Vin, aleg, iau. Jumătate sună după o lună: „Luați-l înapoi, roade mobila”. Sau: „Ne mutăm, nu-l putem lua.” Sau pur și simplu nu mai răspund la telefon, și gata. Dar femeia asta – ea nu alege. Ea îi ia pe aceia pe care toți i-au abandonat. Pe aceia la care nimeni nici măcar nu se uită. Asta, Anuțo, e cu totul altceva.
Ana coborî privirea și tăcu. Semnă ultima pagină, puse data și ieși în curte.
– Doamnă Rodica, totul e gata. Iată fișa cu medicamentele Dorinei. Veterinarul a scris schema. Pastilele pentru rinichi – dimineața și seara, cu mâncare. Medicamentul pentru inimă – o dată pe zi, pe stomacul gol. Și control peste două săptămâni, la doctorul nostru sau la al dumneavoastră.
Rodica Ene luă hârtiile, le împături frumos în patru și le băgă în geantă. Scoase de acolo o zgardă veche – lată, moale, din prelată rosă, cu o cataramă grea. O înlocui pe cea a Dorinei.
– Asta o să-i fie mai comod. Nu-i apasă gâtul. Așa le iau la toți ai mei.
Ana se uita cum pleacă. Rodica Ene mergea încet, adaptându-se pasului scurt și târâș al câinelui. Dorina o schiopăta ușor pe piciorul stâng din spate. La poartă, Rodica Ene se opri, se aplecă și potrivi zgarda. Apoi spuse ceva Dorinei încet, doar cu buzele, încât Ana nu auzi. Dorina își ridică botul cărunt și o linsă pe mână.
Ieșiră pe poartă și o luară la dreapta, spre stația de autobuz.
Peste o lună, doamna Maria primise un mesaj. O fotografie: Dorina întinsă pe o pătură groasă în carouri, cu labele întinse. Lângă ea un castron cu apă și o rață de pluș veche, fără un ochi. Botul la fel de cărunt, dar ochii mai curați. Mai limpezi. Fără acea tulburare din cușcă. Coada în fotografie era estompată. Se vedea că dădea din coadă.
Sub fotografie, textul: „Dorina s-a obișnuit. Prima săptămână s-a speriat, se lipea de perete. Apoi s-a urcat noaptea în patul meu și de atunci doarme acolo, deși îi aștern jos. Îi place când o scarpin după urechea dreaptă. Pe stânga nu mă lasă, probabil o doare. Rinichii sunt stabili, veterinarul e mulțumit. Graf s-a obișnuit cu ea, nu e gelos. Stau împreună pe balcon când iese soarele. Vă mulțumesc.”
Doamna Maria citi. Apoi citi din nou. Închise telefonul, se lăsă pe spate în scaun și se uită mult timp în tavan, unde se întindea o pată veche de la o infiltrație.
Pe masă era o listă cu câini de mutat în alt corp. Douăzeci și trei de nume. Vârsta între doi și cinci ani. Tineri, puternici, cu șanse bune. Fiecare cu povestea lui, cu speranța lui.
Iar la sfârșit, scris de mână cu creionul, figura Baron. Paisprezece ani, mascul, metis, adus dintr-un apartament după moartea stăpânei. Surd la urechea stângă. Merge încet. Mănâncă puțin. La rubrica „interes vizitatori” – o linie.
Doamna Maria luă telefonul și scrise: „Doamnă Rodica, avem un nou venit: Baron. 14 ani. Liniștit, calm. Dacă sunteți pregătită, anunțați-mă.”
Răspunsul veni după patru minute. Nu după o oră, nu după o zi. După patru minute: „Vin sâmbătă. Pregătesc locul.”
Doamna Maria zâmbi. Își băgă telefonul în buzunarul halatului.
Din spate, Baron lătră surd. Nu spre cineva. Doar în gol, cum latră câinii bătrâni când visează ceva. Ceva din trecut, din vremea când casa era încă acasă, nu o amintire.
Rodica Ene veni sâmbătă, cum spusese. Intră în adăpost exact la zece dimineața, cu aceiași adidași, cu aceeași geantă. Pe față – aceeași expresie liniștită.
Ana o întâmpină la intrare. Vru să spună ceva, dar în loc de asta dădu din cap și o conduse la a treia cușcă.
Pe drum, nu mai răbda.
– Doamnă Rodica, pot să întreb ceva?
– Poți.
– Nu vă este greu? Când… pleacă?
Rodica Ene mergea fără să încetinească. Adidașii plescăiau în bălțile cunoscute.
– Greu.
– Și totuși luați alții?
– Totuși.
Ana tăcu o clipă. Apoi, încet:
– De ce?
Rodica Ene se opri. Se întoarse spre Ana și o privi liniștită, fără supărare, fără patos.
– Când a murit Naida, stătea în poala mea, pe un cearșaf curat, și o mângâiam pe cap. Toată noaptea. Și putea să moară aici, în cușcă, pe carton. Singură. Mie mi-a fost greu după. Îmi este greu și acum când îmi amintesc. Ei nu. Ei i-a fost bine. Am văzut-o. În ochi, în respirație, în felul cum și-a relaxat labele. Nu e vorba de mine, Anuțo. E vorba de ei.
Ana întoarse capul și își șterse repede ochii cu dosul palmei. Apoi spuse, cu vocea deja obișnuită, de serviciu:
– Haideți. Baron vă așteaptă.
Baron zăcea în colțul cuștii, negru, greoi, cu burta lăsată și barba căruntă pe falca de jos. La vederea oamenilor, nu se ridică. Ridică o ureche, sănătoasă, pe cea dreaptă, și se uită. Cu acea expresie pe care o au câinii bătrâni când nu mai așteaptă nimic, dar încă nu au încetat să observe.
Rodica Ene se ghemui lângă grilaj. Scoase din geantă o bucată de pui înfășurată într-un șervețel. Întinse printre bare.
Baron adulmecă. Luă cu grijă, cu buze moi, cum se ia ceva fragil. Mestecă încet.
Rodica Ene îl mângâie pe frunte. Păr aspru, piele caldă, excrescențe bătrânești deasupra sprâncenelor.
– Ei, haide, spuse Rodica Ene încet. – Mergem acasă.
