Iată povestea adaptată culturii românești, moldovenești:
Am dat naștere la trei fii, iar la bătrânețe am ajuns să nu mai fiu dorită de ei…
Am adus pe lume cinci copii. Le-am dedicat toată viața, fără să-mi cruțez puterile sau sănătatea, fără să iau în seamă propriile dorințe. Se întâmpla acum treizeci de ani, într-un sat mic de lângă Iași, unde fiecare zi reprezenta o luptă pentru fericirea lor. Acum, fiii și fiicele mele s-au răspândit prin lume, și-au întemeiat familiile lor, iar eu am rămas singură, privind în golul pe care l-au lăsat în urma lor.
Cu fiicele mele am o legătură puternică, ca de oțel. Ele vin la mine, îmi aduc daruri, mă ajută cu gospodăria, umplu casa mea cu căldură și râsete. Sărbătorim toate sărbătorile împreună – știu cât de mult sufăr de singurătate, cât de tare mă apasă tăcerea. Am o casă mare, loc suficient pentru toată lumea, și mereu îi aștept cu brațele deschise. Dar fiii mei… Parcă sunt niște străini. De parcă nu le-aș fi mamă, ci o umbră întâmplătoare din trecut. Înțeleg, au soțiile și copiii lor, grijile lor. Dar se poate oare șterge atât de ușor pe cea care ți-a dat viață?
Când soțul meu, Ion, i-a sunat și le-a cerut să vină să repare acoperișul, au refuzat, ca și cum ar fi fost o muscă enervantă. Casa era inundată de ploaie, apa picura direct pe podea, iar noi, cu Ion, am dat ultimele economii pe care le aveam unor muncitori străini ca să ne salvăm cuibul. Fiii nici măcar nu s-au interesat cum ne-am descurcat. Nu sună, nu scriu. Chiar și de ziua mea, când aștepți măcar un cuvânt, un strop de respect pentru bătrânețe, din partea lor – tăcere de mormânt.
Nu cred că soțiile lor îi întorc împotriva noastră. Pare să fie alegerea lor de a ne uita, de a ne trata ca pe o povară inutilă. M-am uitat la nurorile mele – toate trei par să fie femei bune, raționale. Dar fiii mereu dau vina pe muncă, pe treburi, pe veșnica ocupare. Dar ce, fiicele nu lucrează? Nu au ele familii? De ce ele găsesc timp să vină, să îmbrățișeze, să aducă mâncare, iar fiii cu soțiile lor nici măcar nu ne arată nepoții, nu ne lasă să ne bucurăm de vocile lor vesele?
Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de ajutorul lor, eu și Ion. Sănătatea ne lasă, ca un vechi acoperiș bătut de vânt, iar fiii s-au întors cu spatele, de parcă am fi murit pentru ei. Fiicele, împreună cu ginerii, ne duc la spitale, plătesc medicamentele din buzunarul lor, aduc mâncare, ne încălzesc sufletul cu grijă. Iar băieții, pe care i-am crescut, i-am hrănit cu lingurița, i-am învățat să trăiască – ne-au abandonat în voia sorții.
Acum doi ani, fiica de mijloc, Alina, a avut un accident grav. Acum este imobilizată într-un scaun cu rotile și, în loc să ne ajute, are ea însăși nevoie de îngrijire. Cea mare, Adelina, a plecat anul trecut în Canada, în căutarea unei vieți mai bune – o pot înțelege, dar este departe, și am rămas fără sprijinul ei. Mi-a propus să angajez o îngrijitoare, dar am refuzat, aproape plângând de supărare. Am născut cinci copii ca, la apusul zilelor mele, o femeie străină să-mi șteargă lacrimile și să-mi gătească supa? Aceasta să fie oare răsplata pentru toate sacrificiile mele?
Una dintre nurori, soția fiului cel mic, a sugerat la un moment dat să vindem casa și să ne mutăm la un azil. „Acolo o să vă dea de mâncare, o să aibă cine să aibă grijă de voi, și nimeni nu va avea reproșuri”, a spus ea cu un zâmbet rece, ca și cum ar fi vorbit despre un mobilier vechi, nu despre oameni vii. Cum a putut să spună așa ceva?! Aproape m-am sufocat de indignare. Da, suntem bătrâni, dar nu neajutorați! Umblăm, gândim, trăim – doar că nu mai avem puterea de odinioară, iar sănătatea ne trădează în fiecare zi. Nu cerem mult – doar puțină atenție, puțină căldură de la cei pe care i-am crescut cu dragoste.
M-am convins încă o dată: mai apropiați ca fiicele nu am pe nimeni. Ele sunt sprijinul meu, îngerii mei, cei care nu mă lasă să cad în prăpastia singurătății. Iar fiii… Să-i judece Dumnezeu. Le-am dăruit totul – sănătate, tinerețe, nopți nedormite și, în schimb, am primit doar gol și indiferență. Oare am meritat ca, la bătrânețe, să fiu uitată de cei pentru care am trăit?
