M-am dus la medic când deja nu mai puteam să îndur durerea. Trei zile la rânde prea mult. O durere de cap groaznică, pe care nicio pastilă nu o liniștea. Noaptea nici n-am reușit să adorm. Cea mai proastă idee a fost să mă bag pe internet și să citesc ce boli pot avea ca simptom durerea de cap.
Imediat în browser mi-au apărut opțiuni de genul: cum deosebești migrena de tumora pe creier și alte grozăvii. După ce am citit tot, mă gândeam că mai bine merg direct la Servicii Funerare, nu la policlinică.
Mi-am amintit cum eroul lui Jerome K. Jerome, deschizând din întâmplare o enciclopedie medicală, și-a găsit toate bolile din carte, mai puțin febra lăuzelor: avea holeră, anemie, dansul Sfântului Vit, chiar și aphthă, care era la a. Și era supărat că nu avea și febra aia, doar tifos.
Ei, am pățit la fel. După nopți de lectură online, am descoperit că le am pe toate, simultan. Am decis: Gata, mâine mă târăsc la doctor!.
În fața cabinetului am stat la coadă și am avut o discuție delicioasă cu o doamnă.
M-a întrebat:
Ați băut?
N-am înțeles:
Ce am băut?
Ați băut aseară?
Nu, nu am băut, m-am simțit jignită.
Aveți ochii roșii, ca după mahmureală…
Uite-așa! Uneori am impresia că merg la psiholog ca să învăț să comunic cu oameni care ar avea ei nevoie mai mare de consiliere.
Mulțumesc, am mormăit printre dinți. De grijă.
Am intrat la medic și cu o solemnitate de prezentator de la Teatrul Național mi-am enumerat simptomele. Ultima culeasă de pe tort erau ochii mei roșii.
De parcă aș fi băut, dar n-am băut, am pârât eu, cu ciudă.
Doctorul m-a privit în ochi și a ridicat din umeri:
Aveți ochii normali, nu exagerați…
Of, v-am spus, la psiholog nu merg mereu cei care trebuie.
Apoi mi-a luat tensiunea, pulsul, saturația. Mi-a pus întrebări. Din răspunsurile mele reieșea ceva nu prea vesel: ca să fiu sinceră, mai rău decât o migrenă.
Poate facem o tomografie cerebrală? RMN? Sunt gata să plătesc, i-am zis medicului. De fapt, pe internet scria că trebuie. În noaptea aia, din atâta citit, obținusem deja diplomă virtuală de terapeut, neurolog, cardiolog, totul într-una.
Mai întâi haideți să nu intrăm în panică, lucrăm cu vasele, facem analize, și dacă se înrăutățește…
În noaptea online mi se părea că nu se poate mai rău. Am plâns și m-am gândit: în patruzeci de ani, am reușit doar doi copii și zece cărți. Și nu-mi era clar, e mult sau puțin.
Copiii încă mici, nefinisați…
Cărțile și ele imperfecte. În cea nouă, la pagina 16, am găsit o greșeală… Mai am de crescut și pe ei, și pe editori…
Am ajuns acasă după medic. Pe drum am luat copiii, am cumpărat medicamentele prescrise și le-am luat. Acasă m-am prăbușit pe pat.
Au venit copiii la mine:
Avem ceva de mâncare?
Avem, dar trebuie să gătim. Acuș
Durerea nu mai era chiar atât de aspră, dar nu mai aveam deloc putere: de trei zile eram la pat.
Dani a mers și și-a pregătit singur masa. A prăjit ouă și a încălzit niște macaroane. A venit la mine:
I-am dat de mâncare Ecaterinei. Vrei să-ți aduc și ție la pat?
Atunci mi-a fost atât de bine. Doamne, am un băiat mare! Acum e finalizat! Nu o să se piardă!
Nu trebuie la pat, nu mi-e foame. Mă ridic eu mai târziu. Ești tare deștept!
Mda, a dat din cap și s-a întors cu o farfurie cu fructe. Mamă, aici sunt kiwi au mai multă vitamina C decât portocalele. Și mere au fier. Și mandarina e pentru culoare, să nu se strice…
Muream de mândrie. Al meu, băiat grijuliu! Pe loc m-am simțit mai bine.
Apoi Dani și-a pus geaca, voia să plece la magazin.
Unde pleci?
Nu mai avem mâncare pentru pisică, a explicat.
Ia și înghețată, a strigat Ecaterina. Nici eu n-am provizii…
Fata mea a intrat solemn la mine în cameră, cu ochelari, halat și o geantă de jucărie: Ecaterina Mihăilă, medicul de jucărie.
Ei, bolnavă, te tratăm? Să-ți pun o injecție?
Zi-mi mama, nu bolnavă…
Însănătoșește-te și-o să fii mama, bolnavă. Deschide gura!
Am deschis gura.
Mâncați kiwi? Și mie n-ați dat? Kiwi?
Ia, cine te oprește, îi dau din farfuria cu fructe.
Nu mai vreau, am mâncat ouă. Acum aștept înghețata. Dați să vă ascult…
Și și-a pus stetoscopul roz la gât.
În fiecare seară alerg după tine cu cartea, ca să mă asculți. Și tu nu mă asculți.
Of, totul e grav, spune Ecaterina. Vorbiți prea mult. Și alergați prea mult după copii. Vă scriu o injecție și înghețată. Dacă Dani ia pentru toți. Dacă doar pentru cine cere, aia e…
Nu vrei să mă ajuți cu înghețata tămăduitoare, măcar pentru mamă-ta bolnavă?
În loc de răspuns, mi-a dat o injecție jucărie în coapsă.
Au! am râs eu.
Așa trebuie să fie, e pentru însănătoșire!
Sincer, deja mă simțeam bine. După înghețată, excelent Dani a luat pentru toți. Nu mă mai durea capul, puterile reveneau. Ochii erau albaștri, nu roșii.
Am mai jucat puțin rolul mamei bolnave, iar povestea de seară i-a citit-o Dani Ecaterinei. A vrut Cicopedia.
E o enciclopedie pentru ciclopi, a glumit Dani.
Au citit despre Saturn, apoi despre dinozauri, apoi despre dinți de lapte. Aproape s-au certat dacă puii de dinozaur aveau dinți de lapte.
Eu îi ascultam și mă topeam de fericire, dragoste și… ceva ce dă un sens vieții, cel mai prețios și adevărat.
Apoi am schimbat lenjeria de pat, pentru că între timp au vărsat farfurioara și au întins tot kiwi-ul pe cearșaf.
Și am adormit cu toții, strânși laolaltă.
Și, te-au ajutat pastilele? m-a întrebat doctorul a doua zi.
Am dat din cap. Dar cred că, de fapt, mi-au făcut bine alte pastile: copiii mei-dulceață.
Ăia care te umplu zi și noapte de putere în loc de durere, de bucurie în loc de tristețe, de fericire în loc de supărare.
Îmbrățișați-vă pruncii, chiar dacă sunt deja mai înalți ca voi. Nu există leac mai puternic decât îmbrățișările lor. Ei, poate doar kiwi, că are multă vitamina C.
