Cu mulți ani în urmă, am avut inspirația neinspirată să o invit pe cumnata mea, Natalia, și pe fetița ei, Doinița, în concediu la Marea Neagră. De câțiva ani, eu și soțul meu, Lucian, mergeam în fiecare vară pe litoralul românesc, undeva pe la Vama Veche sau poate la Corbu, cu gașca de prieteni, fiecare cu mașina lui, fiecare cu cortul său. Ne știam deja locurile umbroase și firea nisipului sub papuci, știam unde putem prinde pește cu undița și unde găsim cel mai bun vin din zonă.
Zilele treceau în voioșie: ne scăldam în valuri, ne prăjeam la soare și, după-amieza, adunam lemne pentru foc. Seara cântam romanțe și doine pe plajă, lângă un foc molcom, din care săreau scântei ca povești. Frigăruile sfârâiau, iar vinul de podgorie era rece, numai bun de pus pe rană și pe suflet.
Anul acela, însă, lucrurile au luat o turnură neașteptată. Sub presiunea familiei, am lăsat-o pe Natalia să vină cu noi, împreună cu Doinița, care avea aproape trei ani pe atunci. Ne-am tot gândit, dar parcă parcă ne era milă s-o refuzăm. Mare greșeală! Dacă mă gândesc acum, nu copilașul ne-a dat de furcă, ci cumnata!
Totul a început din București, în drum spre mare. Natalia cerea pauză la fiecare ceas ba că îi amorțiseră picioarele, ba că voia cafea, ba că fetița trebuie să respire aer curat. Am ajuns la Corbu când soarele apunea deja, iar prietenii noștri terminaseră de montat tabăra și apucaseră să și facă o baie bună.
Când, în sfârșit, am ajuns, au început nemulțumirile. Natalia s-a întunecat la față:
Nu pot să stau aici!
Dar te-am anunțat că venim cu cortul! am zis eu.
Credeam că cu cortul înseamnă că ne căutăm cazare direct pe plajă, nu că n-o să avem un acoperiș adevărat desupra capului! Ce, chiar vreți să dorm cu burta pe pământ?
Soțul meu, Lucian, a oftat din toți rărunchii. I-am explicat că de-asta am cărat saci de dormit și corturi să stăm aproape de mare, nu în pensiune. Am încercat s-o liniștim, dar degeaba; ne-a rugat să-i căutăm cameră în sat. Am găsit greu, cu bani grei 200 de lei pe noapte, că era sezon de vârf.
Așa că Lucian a făcut drumuri de colo-colo: o aducea pe Natalia seara la foc, apoi o ducea înapoi când i se făcea frig. O ducea prin piață după măsline și brânză, la terasă la cafea, și avea mereu grija la copil, că mămica avea nevoie de pauză de la atâta oboseală.
Spre surprinderea tuturor, Doinița era sufletul taberei: ascultătoare, veselă, intra cu noi în apă, învăța să prindă scoici și mânca orice îi puneam pe farfurie. Dormea mai bine ca un adult în cort, legănată de briza sărată. Cu totul altfel decât mama ei!
De-atunci, am rămas cu o lecție învățată: să ne alegem cu grijă tovarășii de drum. Anul următor, poate că tot pe Doinița aș lua-o cu noi ea era așa de potrivită pentru viața de cort încât părea să se fi născut pe malul mării. Pe Natalia sigur n-o mai scoatem din oraș. Am râs mult după aceea, dar atunci, pe băncile de la Corbu, am știut că n-o să uităm prea curând acea vacanță cu gust dulce-amar.
