Pus pe capul meu
Tată, ce-i cu noile achiziții? Ai jefuit o consignație din Chișinău? Acrina își ridică sprâncenele, privindu-și cu mirare năframa croșetată apărută pe comoda ei. Nu știam că ai slăbiciuni pentru chestii de pe vremea bunicii Ileana… Ai gusturi ca ea, numai baticul îți lipsește.
Oi, Acrina? Ce faci aici fără să dai un semn? Anton Petruț apăru din bucătărie, mirosind a ulei. Nu te așteptam, dragă…
Tatăl ei încerca să pară vesel, dar avea ochii unui om vinovat.
Văd eu că nu mă așteptai… murmură Acrina, încruntându-se, mergând spre sufragerie, unde o așteptau alte ciudățenii. Tată… De unde sunt toate astea? Ce se întâmplă aici?
Acrina nu mai recunoștea apartamentul ei.
…Când primise locuința de la bunica, arăta dezastruos. Mobilă veche sovietică, televizor din era Brejnev sprijinit pe o măsuță scorojită, calorifere ruginite, pereți cu tapet zbârcit… Dar era a ei. Atunci Acrina avea niște economii și a dat tot ce strânsese pe renovare. Nimic la întâmplare alb, gri, linii curate, minimalism scandinav. A ales draperii groase, covoare pufoase, totul cu mare grijă…
Acum, însă, în locul perdelelor ei groase era un banal tul de nailon. Canapeaua italiană era acoperită cu un pled sintetic, pe care rânjea un tigru gigantic. Pe masa de cafea tronau o vază roz de plastic și trandafiri sticloși, țipători.
Și asta nu era tot răul. Cel mai tare o deranjau mirosurile. Din bucătărie venea sunetul untului sfârâind și aroma peștelui. Peste tot mirosea a tutun. Și tata nu fuma…
Acrina, vezi tu… răsuflă Anton. E treaba e că… nu sunt singur. Am vrut să îți spun înainte, dar… n-a ieșit.
Cum nu ești singur? se pierdu Acrina. Tată, nu asta era înțelegerea!
Dragă, viața nu s-a terminat cu mama ta. Sunt încă tânăr, n-am ajuns nici la vârsta pensionării! Am dreptul la o viață personală, nu?
Acrina rămase blocată. Păi, da, are dreptul să iubească pe cine vrea. Dar fix în apartamentul ei?
…Părinții divorțaseră cu un an în urmă. Mama primise totul cu seninătate, de parcă scăpase de o povară și se dedica dezvoltării personale. Avea atâtea prietene încât nu mai apuca să se întristeze. Tata, însă, se stinsese pe jumătate. Își amintise de vechiul său apartament de burlac, dar când l-a văzut, s-a speriat. Zece ani îl dăduse în chirie, până când unul dintre chiriași a adormit cu țigara aprinsă. Banii pentru renovare nu existau, și-a uitat locuința. Nu o vânduse, dar nici nu mai voia să o vadă.
Era de nelocuit: pereți cupți în funingine, ferestre sparte, mucegai pe pervaz, totul ca un mormânt dintr-un film de groază.
Oi, Acrina, habar n-am cum voi trăi… se văită el atunci. E periculos să stau aici, nici până la iarnă nu apuc să-l repar. N-am bani. O să-ți văd de soartă…
Acrina nu rezistase. Nu putea lăsa omul care o crescuse să stea așa. De curând se măritase și stătea la soțul ei. Avea apartamentul liber, nu voia nimic să-l închirieze, după ce tatăl pățise ce pățise.
Tată, stai la mine cât faci renovare, îi propuse ea. Ai tot ce trebuie, e pregătit. Doar o condiție: fără musafiri!
Chiar pot? se miră Anton. Acrina, îți mulțumesc. M-ai salvat. Promit, n-o să fie gălăgie.
Da, sigur…
Pe când își amintea discuția, ușa de la baie se deschise, eliberând un nor parfumat de aburi. O femeie de vreo cincizeci de ani apăru plutind, îmbrăcată în halatul cea mai drag al Acrinei. Acum, abia acoperea formele masive ale necunoscutei.
O, Antonică, avem vizitatori? scrâșni damei un glas răgușit, în timp ce zâmbetul îi trăda superioritatea. Măcar să-mi fi dat de veste, că uite cum ies în halat…
Dumneavoastră cine sunteți? mârâi Acrina, strângând din ochi. Și de ce purtați halatul meu?
Eu sunt Doinița, femeia iubită de tatăl tău. Nu te ambala, e doar un halat. Era uitat acolo
Acrina simți cum îi bubuie tâmplele de furie.
Lăsați-l jos. Imediat, scuipă printre dinți.
Acrina! se băgă Anton între ele. Nu face scandal! Doinița doar…
Doinița doar a luat ce nu-i al ei, într-o casă ce nu-i aparține! îl întrerupse ea. Tată, dar ești sănătos la cap? Ți-ai adus amanta aici și îi dai dezlegare la lucrurile mele?
Doinița prinse a da ochii peste cap, se trânti greoi pe canapeaua acoperită de pledul cu tigru.
Ești neobrăzată, spuse ea. Dacă eram eu mama, te băteam cu cureaua. Cum vorbești cu tatăl tău? N-ai treabă că stă cu altă femeie, copiliță.
Acrina rămase perplexă. Ca un pisic dat cu nasul într-o baltă, așa se simțea.
N-am treabă, aprobă ea. Până nu se întâmplă la mine-n casă.
La tine? Doinița ridică sprâncenele spre Anton.
El stătea lipit de perete, încercând să devină invizibil sub modelul tapetului, aruncând priviri vinovate ba la fiica furioasă, ba la iubita obraznică.
Aha… Tata nu v-a zis? zâmbi Acrina rece. Ei bine, vă spun eu. E doar musafir aici. Apartamentul e al meu, tot ce vedeți am cumpărat cu leii mei. L-am primit să stea, nu să aducă… iubiri pe capul meu.
Doinița se înroși.
Anton?… vocea îi deveni aspră ca iarna pe Nistru. Ce spune copilul ăsta? Nu ai zis că apartamentul e al tău. M-ai mințit?
Anton se ghemuise în tapet, cu urechile aprinse de rușine.
Păi… Doiniță, nu-i așa… Ai înțeles altfel. Am o locuință, dar nu asta. N-am vrut să te stresez cu detalii.
N-am vrut să mă stresezi?! Mulțam! Acum sunt certată de necunoscuți…
Răbdarea Acrinei s-a topit ca untul.
Ieșiți, spuse sec.
Cum? Doinița rămase mască.
Ieșiți amândoi. Aveți o oră. După o oră, vorbim cu poliția. Am făcut casa ca un cuib… și uite ce am pus pe capul meu!
Ea se întoarse spre ușa, dar Anton se desprinse de tapet și alergă spre ea.
Acrinuța! Nu mă lași pe drumuri! Știi tu ce-i acolo! O să mor de frig!
Tatăl îi apucă mâneca, iar sufletul Acrinei se strânse. Amintiri din copilărie, responsabilitate, milă pentru aproape bătrânul ei tată… simțea un nod la gât.
Dar privirea i se opri pe Doinița.
Ea stătea cu piciorul peste celălalt, în halatul Acrinei, privind-o cu ură. Orice ezitare ar fi fost o invitație la dezastru. Dacă tăcea, a doua zi Doinița schimba yalele și tapetul.
Tată, ești om matur. Ia-ți chirie, spuse Acrina, smulgându-se. Ești singur vinovat. Am convenit să stai singur, dar ai adus aici o străină, i-ai dat voie la lucrurile mele și a murdărit tot…
Ia-ți tu casa! interveni Doinița. Hai, Antonică. Să nu te umilești la astea tinere… Crescut-o nerecunoscătoare…
Peste jumătate de oră totul era clar. Tatăl plecă tăcut, cocoșat, ca un câine plouat. Privirea aceea rămasă în mintea Acrinei privirea unei ființe gonite din casă, sub norii negri. Dar ea rezistă ca o stâncă.
După ce au plecat, a deschis larg ferestrele, scăpând de mirosul de pește și de tutun. Halatul, pledul, tot ce atinsese Doinița, la gunoi. A doua zi a chemat o firmă de curățenie și un lăcătuș să schimbe yala. Orice lucru atins de această femeie i se lipea de piele ca murdăria.
…Patru zile s-au scurs.
Acum, apartamentul Acrinei era din nou luminos, curat. Nici urmă de trandafiri plastic și mirosuri ieftine. Stătea la soț, dar gândul la apartamentul ei părea un aer proaspăt.
Nu mai vorbise cu tatăl. În ziua a patra a sunat el.
Alo, răspunse Acrina cu ezitare.
Ei, Acrina… tatăl, cu voce de om aburit de vin, începu. Ești fericită? Satisfăcută? Doinița a plecat. M-a lăsat singur…
O, ce surpriză! nu s-a putut abține fiica. Să ghicesc: a văzut adevărata ta locuință și a înțeles că e nevoie de multă muncă?
Tatăl mormăi.
Da… Am pus reșou. Dorm pe o saltea gonflabilă. Ea a rezistat trei zile… A îndurat, apoi a zis că sunt sărac și mincinos. Și-a luat bagajul și s-a dus la sora ei. Cică a pierdut timpul… Dar ne-am iubit, Acrina!
Ce iubire? Tu ai căutat un loc cald, ea la fel. V-ați păcălit reciproc.
Tăcere. Tatăl nu terminase.
Mi-e greu singur, fata tatei, murmura. Îmi e frică… Mă primești iar? Promit, numai eu! Jur!
Acrina a privit în jos. Știa că tatăl stă într-o ruină, în frig. Dar el singur a construit asta: întâi a trădat mama, apoi a mințit fiica, apoi a înșelat și pe Doinița.
Da, îi părea rău de el. Dar mila asta putea să-i îngroape amândoi.
Nu, tată. Nu te primesc. răspunse Acrina. Ia muncitori, fă renovare. Trăiește așa cum ai ales. Singurul ajutor ce ți-l dau sunt niște recomandări de băieți buni. Ai nevoie de ceva, mă cauți.
Și a închis.
Cruel? Poate. Dar Acrina nu mai voia să rămână pete pe halatul ei și nici pe suflet. Uneori, murdăria nu se poate spăla. Trebuie doar să nu-i dai voie să intre…
