Am investit totul în visul ei, iar la final am rămas doar un străin la ospățul vieții
Uneori, construim castele pentru cei care abia așteaptă să ne arunce afară când se termină renovarea. Istoria lui Lucian rămâne o lecție aspră: dragostea și afacerile sunt un amestec otrăvitor, mai ales când unul iubește, iar celălalt doar folosește.
Scena 1: Capăt de drum
Un cartier select din Chișinău, geamurile scânteiază în soare, iar aerul miroase a var proaspăt. Lucian, bărbat de trei decenii, cu salopetă și fața prăfuită, șterge cu grijă ușa de sticlă a unui boutique nou-nouț. Zâmbetul lui e obosit, dar plin de mândrie. Nu e doar un meșter e omul care a cheltuit ultimul leu, ca dorința Mariei să prindă viață.
Aproape de el vin Maria elegantă, într-o rochie de mătase ce-ți ia ochii și mama ei, cu o privire de sticlă, rece ca un val de iarnă pe Nistru.
Scena 2: Iluzia fericirii
Lucian se întoarce spre iubita lui, ochii îi lucesc.
**E totul gata, draga mea. Fiecare colțișor e așa cum ai visat. Mâine deschidem, în sfârșit!**
Scena 3: Duș rece
Mama Mariei face un pas, scurgându-l pe Lucian din priviri cu o dezamăgire disimulată cu greu.
**Noi? Nu mă face să râd,** rostește ea sec. **Tu ai fost doar meșterul. Strânge-ți sculele și pleacă, până nu sosește lumea bună.**
Scena 4: Lovitura pe la spate
Lucian amuțește. Se uită la Maria, așteptând să-i ia apărarea.
**Ești serioasă, Maria? Am investit tot ce-am avut pentru noi doi!**
Maria întoarce privirea, apoi îl țintuiește cu ochi străini, de gheață:
**Hai să fim realiști, Lucian. Nu te potrivești cu imaginea boutique-ului. Mama are dreptate, mergi mai departe.**
Scena 5: Punct fără întoarcere
Lumea lui Lucian se sparge, dar pe dinăuntru devine rece. Băgă mâna în buzunar și scoate o telecomandă argintie, stranie, de parcă s-ar fi născut dintr-un vis cu roboți.
**Ați uitat probabil cine a montat toată instalația inteligentă și sistemul electric aici,** zice el aproape în șoaptă, degetul gata să apese pe butonul roșu.
Final de poveste:
Mama Mariei râde disprețuitor: Ce ai de gând să faci, să stingi lumina? Chemăm un electrician, o rezolvăm din mers.
Lucian îi răspunde cu ochii limpezi ca lacul din Munții Rodnei:
**Nu e numai atât. Eu am brevetat sistemul. Boutique-ul ăsta e «clădire inteligentă», programul e proprietatea firmei mele. Și, din moment ce n-ați semnat actul de transfer**
Apasă butonul.
Un huruit metalic îi spintecă visul. Obloanele grele cad cu zgomot, toate ușile se blochează, vitrinele dispar sub carapace de oțel. Becurile nu mai licăresc, tot boutique-ul se face scrum de întuneric. Se aud încuietorile electronice clădirea se scufundă într-o tăcere de vis urât.
**Ce-ai făcut?!** urlă Maria, scuturând clanța disperată. **Într-o oră vin investitorii la recepție! Deschide! Imediat!**
Lucian pune telecomanda în buzunar și ridică trusa cu scule.
**Dacă nu vă place imaginea mea, nici tehnologia mea nu e potrivită aici. Mâine veți primi factura prin avocat pentru folosirea proprietății intelectuale. Acum bucurați-vă de beznă. Petrecerea voastră s-a încheiat.**
Pleacă fără să privească în urmă, în timp ce, la ușă, încep deja să se adune doamne și domni în frac, privindu-se confuzi la cutia metalică în care visul Mariei s-a îngropat.
Morala: Să nu disprețuiești niciodată pe cel ce a pus temelia succesului tău, că fără el, tot ce-ai clădit e doar moloz cu poleială.
*Tu ce ai face în locul lui Lucian? Scrie-ți gândurile mai jos!*Pe stradă, soarele îi bate în față, dar Lucian merge drept, parcă mai înalt cu un cap decât în dimineața aceea. Pentru prima dată, greutatea trădării nu-l mai strânge ci îl împinge înainte, spre ceva ce încă nu există, dar care ar putea purta numele lui, nu al Mariei sau al altcuiva.
În boutique, Maria și mama ei încercau disperate să sune la tehnicieni, dar nimeni nu intra, nimeni nu ieșea. Lumea bună se retrăgea ușor, cu pași măsurați, iar șoaptele curgeau ca râurile repezi: Cine-o fi meșterul ăsta de i-a întunecat soarele?
Lucian trage aer în piept și zâmbește, gustul libertății vibrând printre crengile teiului înflorit. Undeva, în suflet, încă doare pierderea dar nu mai doare gol, ci crește ca o sămânță: știe acum că, deși a fost doar un străin la ospățul vieții altcuiva, de mâine își va construi propria masă. Și nu va mai oferi scaun oricui.
Când pașii lui dispar pe alee, undeva, un ceas se oprește. Și visul furat devine doar o poveste care se spune demult, la lumina unui bec pe care numai el știe cum să-l aprindă.
